Noul Pom al vieții, Crucea

În centrul Postului, așa cum afirmă ieromonahul Makarios Simonopetritul, Crucea apare ca un Pom al vieții din mijlocul raiului. Este întâmplătoare această analogie, dat fiind că multe din paremiile Triodului sunt din cartea Facerii?
Nu este deloc întâmplătoare, deoarece lectura fundamentală care ne însoțește în perioada Postului este din cartea Facerii. Să ne gândim că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și se termină, într-un fel, la capătul Săptămânii Mari, tot într-o grădină. Începe cu izgonirea omului din grădina raiului, din Eden, și se termină la recuperarea Edenului pe Golgota și apoi în grădina de la poalele Golgotei unde a fost înmormântat Mântuitorul și de unde a înviat. Într-un fel, să ne gândim la această simetrie, Adam și Eva sunt scoși din rai în duminica în care începe Postul, iar în Vinerea Mare Mântuitorul îi spune tâlharului răstignit lângă El „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Crucea devine noul Pom al vieții, iar prin Iisus Hristos, a Cărui coastă împunsă țâșnește sânge și apă, Sfinții Părinți spun că se naște Biserica, cu noua Eva, se reface într-un fel pe Golgota un nou rai. Toate aceste simetrii nu sunt întâmplătoare și sunt arătate în Evanghelie. Aceasta ne spune că Iisus Hristos este Adamul cel Nou, Care, prin El Însuși și prin Biserică, reface oamenilor posibilitatea de a intra în raiul pe care l-au pierdut protopărinții noștri. Mai trebui să avem în evidență faptul că la mijlocul Postului, în a treia și a patra săptămâna paremiile vorbesc de Noe și de arca lui, care este și ea o prefigurare a unui rai, deoarece Noe salva în arca lui toată esența bună a creației. Deci într-o arcă – simbol al Bisericii și al raiului. În mijlocul arcei era un catarg, care o susținea și în care Sfinții Părinți au văzut întotdeauna simbolul Sfintei Cruci. Toate aceste simboluri vor să arate că Biserica este cea care recâștigă raiul, fiind anticipat în Vechiul Testament de Eden, apoi de arca lui Noe și de templu, iar în creștinism de Sfânta Biserică. Astfel că Sfânta Cruce este în mijlocul Postului Mare în mijlocul bisericii ca nou rai, ca nou cosmos restaurat și între izgonire și recâștigare.
În Cruce întâlnim convergența tuturor dimensiunilor creației
Sfinții Părinți văd în Cruce un semn impregnat creației, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „așază crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii“. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic?
Crucea are o multitudine de semnificații. Crucea are de pildă semnificație soteriologică, mântuitoare, pe care creștinii o scot cel mai mult în evidență legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos și a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului și a morții, zdrobind moartea și recâștigându-ne viața. Pe lângă semnificația aceasta soteriologică, Crucea este legată de creație. Este legată într-un fel nu numai de constituția cosmosului, fiind axa de susținere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală și orizontală; e o convergență a tuturor dimensiunilor creației, deci o axă de structurare a cosmosului și, să nu uităm, are și o semnificație antropologică, pentru că omul însuși, pus în centrul cosmosului și al creației, este structurat după chipul Crucii și este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala și verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este și o cruce antropologică, pentru că omul și cosmosul sunt legați. Și, așa cum au încercat să spună unii teologi, între care și ortodocși, în special teologii ortodocși ruși ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăși Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existență al Persoanelor Sfintei Treimi. Și Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele și Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se golește și Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul și de către Sfântul Duh. Aceeași lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieții noastre creștine o găsim în însăși viața intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmați apoi de către ceilalți nu este o lege impusă omului, ci este însăși modul de existență al Sfintei Treimi. Așa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi“. Oricine se dăruiește pe sine însuși se câștigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruiește, se golește, de fapt nu pierde, ci câștigă comuniune, câștigă plinătate de viață.
Crucea exprimă însăși esența legii personale
Părinte profesor, ce explicație au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor!“?
Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificații ale Crucii, și crucea cosmologică, și crucea antropologică, și crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creație poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat și mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârșesc și o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie și, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină și o mare profunzime în cântările și în tradiția sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înțeles mai bine la sfințirea unei biserici. Lăcașul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: e spălat, e miruns, lăcașul bisericii de zid e tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă – cum spuneam – însăși esența legii personale, pentru că persoana care se dăruiește prin dăruire câștigă, prin sacrificiu împlinește. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieții lui Hristos, legea vieții noastre, și nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, așa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca și icoana, fața Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenței personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta și Crucea primește o cinstire personală și este realmente – cum spune Acatistul – „păzitoare a creștinilor“, îi ferește de atacurile celui rău, le dă siguranță. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieții celei noi, dar și semnul prin care creștinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieții decăzute, a vieții egoiste, a vieții păcătoase de care ne ferim noi, toți creștinii, prin semnul Sfintei Cruci.
(Alexandru-Constantin CHITUȚĂ)