Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM), ediția a doua, a stîrnit numeroase polemici și discuții, imediat după apariția sa în vara anului trecut. Dar cine a urmărit cu adevărat dezbaterile inițiate, a putut constata că cele mai multe observații au vizat scrierea într-un singur cuvînt a pronumelor și adjectivelor negative (niciunul, niciuna, niciun, nicio), după modelul mai vechi al formelor vreunul, vreun, ori ortografierea unor neologisme, mai ales de origine engleză. Noua ediție a dicționarului merită însă o evaluare mai detaliată, atît din perspectiva principiilor urmărite, cît și în privința noutăților introduse față de ediția din 1982.
Din Nota asupra ediției aflăm că obiectul DOOM-ului îl constituie prezentarea și aplicarea, la cuvintele limbii române, a regulilor ortografiei (scrierii corecte) oficiale actuale și a normelor de ortoepie (pronunțare corectă) și de morfologie (privind schimbarea formei cuvintelor), norme consacrate, în cea mai mare parte, prin uzul literar. Autoarele susțin că în realizarea acestei lucrări au păstrat inventarul de cuvinte din ediția întîi, la care au adăugat 2500 de unități noi, ținînd seama de evoluția limbii din ultimele două decenii. Ne surprinde, de aceea, la o consultare atentă, introducerea unor cuvinte precum biv-vel-vornic, cuvînt vechi care nu reflectă nicidecum conformitatea cu principiul racordării la spiritul timpului. Desigur că un asemenea instrument n-ar trebui să includă cuvintele învechite, pentru că acestea nu mai pot fi normate, ele avînd o formă care s-a stabilizat prin scris de multă vreme, tot așa cum n-ar putea să normeze cuvintele din limba populară (cum ar fi regionalismul decindea= „dincolo“, „de cealaltă parte“), care evoluează în raport cu alte reguli decît cele ale limbii literare. Și totuși, și această ediție, ca și precedenta, conține multe cuvinte vechi și regionalisme, pe care le putem totuși distinge acum (spre deosebire de ediția din 1982) de celelalte prin indicația de uz pe care o găsim marcată între paranteze (de exemplu, înv. = învechit sau reg. = regionalism). Argumentul adus de autoare în favoarea înregistrării elementului vechi și popular este acela al folosirii lor în mediul literar, pentru ilustrarea unei imagini sau a unei idei, de unde s-ar putea înțelege că limba literaturii este echivalentă cu limba literară, însă aceasta reprezintă o greșeală de interpretare mai veche în cultura noastră, de care nu mă voi ocupa aici.
În privința neologismelor, se poate aprecia că noua ediție a DOOM-ului suplimentează satisfăcător numărul acestora, introducînd cuvinte precum a accesa, acquis, a formata, fax, fotocopiator, fitness, fotomodel, hit, kit, LP, DJ, chips, card (nu și grant, însă!) etc., unele adaptate, altele în curs de adaptare, dar în mod surprinzător propune modificări, în sensul reetimologizării, la unele cuvinte care apăreau în ediția întîi cu formă adaptată: de exemplu, penalti devine aici penalty. Nemulțumiri, în sensul contrazicerii așteptărilor vorbitorilor instruiți, creează, de asemenea, acceptarea ca literare a variantelor unor cuvinte, în condițiile în care se impunea selecția unei singure forme: de exemplu, se consideră acum corecte formele coperți, alături de coperte, cearceaf și cearșaf, căpșune și căpșuni, cireșe și cireși, accentuarea pe o silabă sau alta (antic/antic, penurie/penurie; trebuie să apreciem, totuși, că la cuvîntul butelie accentul rămîne invariabil, pe silaba a doua).
O scădere a valorii acestui dicționar o reprezintă absența referirilor la numele proprii (geografice, de personalități etc.), precum și la numele de locuitori (subiect atît de drag celor care concep testele la examenele de admitere în facultăți!), care apăreau în ediția întîi la sfîrșitul volumului, în anexe. Autoarele motivează acest neajuns prin invocarea presiunii timpului, dar pe cel care este interesat să scrie și să pronunțe corect, care mai și plătește prețul dicționarului, nu-l interesează o scuză puerilă, cu atît mai mult cu cît asemenea lucrări nu apar în fiecare an și nici nu trebuie să apară dacă nu tind să cuprindă fenomenele limbii în ansamblu. De aceea ne amuză să descoperim că dacă nu găsim Bolliac, Procust ori Philippide, găsim în schimb, ca „noutăți“, cuvinte (vechi) precum conașul sau conul, ambele cu articol hotărît, în condițiile în care, în mod obișnuit (cu unele excepții), forma cuvîntului-titlu din dicționare este cea nearticulată!
Se impune să mai aducem în discuție un alt fapt care atestă inconsecvența, datorată pesemne tot asupririi timpului. Dacă la unele cuvinte de origine străină se face specificarea provenienței lor în cazul în care nu sînt încă adaptate (cum ar fi acquis, din franceză), la altele (hit, kitsch etc.) se omite trimiterea etimologică, autoarele mizînd, cred, pe bi- ori pe multilingvismul românilor, apți de intrarea în UE. Dar despre ciclul schimbărilor propuse de noua ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic mă voi ocupa și în articolul de săptămîna viitoare.
