Nota 1 la algebră

Se apropie aniversarea Colegiului „Ștefan cel Mare”: 150 de ani de la înființare! Am mai scris, în acest colț de pagină, despre liceul tinereții mele; adaug alte câteva amintiri.
Nu era deloc o perioadă fericită pentru școala românească: în 1953-1956, când se încerca schimbarea totală a macazului, trebuia musai să se țină cont că „lumina vinde la răsărit”, așa că orele de franceză ale prof. Apetroaie erau abia strecurate în umbra biruitoarei limbi ruse, predată de prof. Buciuceanu (tatăl Tamarei, cu care, peste decenii, aveam să izbutesc o răsunătoare „Chirița în provincie” la Naționalul ieșean). Am avut parte și de ore în care ni se preda geografia URSS (bastionul păcii e!). Nu mai știu dacă, în vremea aceea, liceul se numea „Ștefan cel Mare” – poate da, poate că nu. Oricum, eroii și modelele „adevărate” proveneau exclusiv din spațiul etic rus-sovietic, drept pentru care fiul primului secretar Țurcanu (un om de treabă, fost mecanic de locomotivă la Depoul Ițcani) și-a schimbat mintenaș prenumele, din Ion în… Ivan. Noroc de dascălii noștri, care, pe riscul lor, țineau și nu prea țineau seama de comandamente și directive (îmi amintesc o prelucrare publică a profesorului Ițcuș: „exagerase” cu susținerea latinității românilor). Școala, numai de băieți, era posomorâtă.
La ordinea zilei se afla munca voluntară. Unul dintre plopii de la intrarea în oraș, acum plin de scorburi, l-a plantat elevul Iacoban, în vreme ce taică-meu săpa la șanțurile ce urmau să delimiteze oborul (sau așa ceva) din lunca Sucevei. Juristul Iacoban, președintele Judecătoriei Suceava, fusese dat afară în 1948 fiindcă întreținea legături cu străinătatea (primise o scrisoare de la bunicul Haralambie, plecat din Comănești în Canada încă din 1912…) și ajunsese, după peripeții, impiegat de mișcare cu șapcă roșie în gara Ițcani. Lui îi datorez absolvirea: dacă n-ar fi fost, pe vremuri, coleg de liceu cu profesorul Nimițan, rămâneam pe vecie cu media 1 la matematici, știință care, și atunci și acum, mi-a rămas la fel de nepătrunsă. Mă „mișcam” însă binișor în zona literaturii și, în 1956, ziarul „Zori Noi”, care-și avea tiparnița în preajma Liceului, mi-a publicat o vitejească și puștească recenzie prin care vestejeam cartea nu mai știu cui, motivând că nu respectă principiile estetice statuate de (desigur) sovieticul Bielinski.
Era, totuși, ieșire în presă, izbândă mare pe atunci, drept pentru care prof. Ștefănescu, sastisit de însărcinările obștești, m-a rugat să-i scriu compunerile susținute sub egida SRSC (Societatea Română pentru Răspândirea Științei și Culturii). Eram totdeauna prezent la conferințe; Ștefănescu îmi făcea cu ochiul, mă umflam în pene și mă prefăceam că iau notițe. D-ale tinereții! Elevii trăiau sub zodia marii sărăcii și ne holbam cu mută și adâncă admirație la paltonul de piele îmblănită arborat de exigentul Nimițan. Costa o sumă astronomică, 1500 de lei (trei lefuri – noi bârfeam că și l-a luat din meditații); profesorul îl purta cu mândrie demnă pe umeri până-n pragul verii, drept semn al prestanței ce refuză alinierea la vestimentația „muncitorească” (și aceea achiziționabilă, atunci, doar „pe puncte” – cartelă).
Dincolo de toate cele, carte se făcea. Poate și pentru că alte preocupări, tentații, alternative, evadări, n-aveau cum să existe. Era singurul orizont, trăiam prin școală și pentru școală. Ținta elevului era să promoveze în anul următor și visul nu depășea achiziționarea unei biciclete (n-am avut parte…) Nu știu cum arată acum pe dinăuntru școala românească, n-am predat decât câteva semestre în învățământul superior; am însă vaga bănuială că mobilurile n-au rămas chiar aceleași și interesul pentru carte în sine suferă de prea multe și prea varii concurențe, atât loiale, cât și neloiale. Același Liceu l-a absolvit și taică-meu; putea, la 92 de ani, să recite în latină și să conjuge în greacă. Știu și eu, acum, să recit din Pușkin, dar rusa am deprins-o în anii petrecuți, după revoluție, la Chișinău. Cu certitudine însă, m-am ales măcar cu o învățătură (mare!) după școlirea de la Suceava: pentru a răzbi, omul trebuie să se străduiască.