Îți trebuie ceva curaj pentru a cuteza incursiuni de tip „a fost odată” în realitățile românești ale istoriei recente. Și dac-o faci, este obligatoriu să arăți cu degetul acuzator în urmă, altfel vei fi categorisit ca nostalgic, defazat, depășit, irecuperabil pentru exigențele noii democrații mioritice. Mai ales dacă, împotriva curentului, îți îngădui să observi că au existat și stropi de bine într-un ocean de rău. Auzi, cum să regreți maidanul, când pe locul celui mai amărât spațiu gol s-a clădit ditamai viloiul cu marmură și termopane?
”A bate maidanul”, spune dicționarul, înseamnă ”a pierde vremea, a hoinări, a vagabonda”. ”A ieși la maidan” poartă conotații și mai neplăcute: ”a te face cunoscut în lumea interlopă”. Incomode sunt și categorisirile gen ”educație de maidan”, ori ”purtare de maidan”. De unde se vede că, răsădit în limba română, turcescul ”meydan” și-a păstrat mai degrabă sensul peiorativ – deși-i posibilă și o alunecare semantică proprie numai limbii noastre, unde, repede și definitiv, l-am împerecheat pe ”meydan” cu ”haymana”. Nu întâmplător, în ”Dicționarul de rime” al lui Topârceanu, maidan rimează cu… golan. Numai că, vedeți dvs., acolo, pe hulitul maidan, și-au început carierele mirobolante cei mai mari fotbaliști ai lumii. La noi, Dobrin a driblat întâiași dată pe toloaca piteșteană, Gh. Constantin, pe postata virană din Obor, Balaci, pe un tăpșan oltean. L-ați fi văzut pe ”Gâscan” ieșit din spuma odorizată și decontaminată a unui centru de copii riguros organizat?
În astfel de arii protejate, vegheate pedagogic și păstorite metodologic, se desăvârșesc deprinderi existente, nu se creează, în eprubetă, fotbaliști. Puștiul trebuie să simtă adevăratul gust al mingii în absența oricăror constrângeri, cât de bine intenționate. Pe vremuri, soluția s-a impus de la sine: maidanul. Ia-l acum de unde nu-i! Probabil că hiper-esteții din lumea sportului universitar sunt de părere că miuța de toloacă ține de copilăria fotbalului, că reprezintă un moment revolut, pe undeva jenant, și că viitorul fenomenului îl asigură organizarea școlărească și înscrierea obedientă într-un program-cadru menit să producă non-stop tinere talente cât mai repede utilizabile (citiți: vandabile).
Așa s-a crezut și când s-a înființat Școala de Literatură ce trebuia să asigure, în anii `50, necesarul de scriitori pe cap de locuitor. Sadoveanu a avut, atunci, curajul să spună că ”de aici vor ieși scriitori doar cei care au intrat scriitori”. La fel stau lucrurile și cu centrele de copii, câte și pe unde or mai fi: ies de acolo fotbaliști cei care au intrat fotbaliști. Pe vremea copilăriei, țâșneam din casă îndată ce se ivea o clipă liberă și, pe maidan, împreună cu liota de țânci desculți, am fi bătut mingea de cârpă până dimineață, dacă nu veneau mamele să ne ”repatrieze” cu jordia. Azi, puștiul bucșit de engleză, pian, algebră, computereală, vitamine și bunătățuri ar trebui să-și ia rucsacul cu echipament, să se urce într-un tramvai (ori în mașina babacului) și să ajungă la fix în fața intrării terenului în care-i programat antrenamentul. Antrenamentul, nu joaca, destinderea, copilărirea. Ceea ce mă face să cred că o mulțime de foști viitori fotbaliști au trecut pe lângă remarcabile cariere în fotbalul autohton (și nu numai) tocmai din pricina dispariției maidanului din orice cotlon urban.
Primul semnal a fost dat imediat după 1945, când s-a declarat război general maidanelor și, cântând cu veselie ”A mai înflorit o grădiniță-n București!”, plantam trei lalele și-o zarnacadea pe ”aleea fruntașilor”, spre a putea boteza maidanul parc și troscotul, gazon. Se mai ascundeau astfel, cât de cât, rănile războiului. Cum n-aveam puteri să reconstruim imediat zonele dărâmate, iar maidanul bordat de ruine rânjea deplorabil, am presărat cu floricele și inscripții ”nu călcați iarba” mai toate știrbiturile târgurilor. Le-a venit și ”grădinițelor” vremea, mai întâi odată cu sistematizarea rectilinie, și apoi, definitiv și iremediabil, când a început furia constructivă post-revoluționară. Am scăpat de maidane, uitând complet că microclimatul performanței sportive, mai ales în fotbal, a fost mereu condiționat de existența neînsemnatelor petice de colb și verdeață
Bun, și ce-i de făcut? Dărâmăm blocurile, demolăm vilele și reînviem maidanele? Absurd! Mai simplă, mai ieftină, mai eficientă mi se pare soluția amenajării unor terenuri nepretențioase în locul unei părți din acele ciudate îngrămădiri de cuburi, paralelipipede, scrâncioburi, tobogane, numite ”locuri de joacă”. Decât atâta aparatură, mai deloc utilizată, mai bine lăsăm locul gol, în așteptarea fotbaliștilor cu ghiozdane, care nu vor întârzia să ocupe suveran postata oferită. Și dacă pot deranja anumite sechele de ordin psiho-lingvistic, putem numi amenajările ”mini-terenuri”, nici într-un caz, Doamne ferește, maidane…
