NOSTALGII

În veacul ce-a trecut, trenul însemna, pentru români, ehei, mult mai mult decât reprezintă acum! Gările erau adevăratele centre vitale ale localităților binecuvântate cu tren. Nevasta șefului de gară își disputa legitim, cu soața primarului, rangul de primă doamnă a urbei. Trecerea acceleratului era evenimentul zilei, urmărit (vezi „Steaua fără nume”) cu sufletul la gură de elevele cursului superior, dornice de evadare și visând ardent marea aventură. Într-un fel, trenul reprezenta posibila trăsătură de unire dintre măruntul univers local și infinitul lumii acesteia, nutrit prin arterele căilor ferate. Vă mai amintiți vagoanele de clasa a III-a ale călătoriilor tinereții noastre? Dar mirobolanta șapcă roșie a impiegatului de mișcare? Așa-i c-ați uitat țăcănitul telegrafului Morse, prin care până hăt târziu, după anii ’60, se mai dirija circulația? Cine să creadă, în anno Domini 2007, că am fost pasageri ai trenurilor mixte, adică, și de marfă, și de călători; în fiecare gărișoară mai de Doamne-ajută, locomotiva se apuca în tihnă de manevră, scoțând vagoane cu piatră, adăugând vagoane cu bușteni, cu o negrabă învăluită în abur de poveste. După care, tranca-tranca, hai la drum, până când mașina trebuia să-și potrivească tenderul sub ulucul adăpătoarei, iar fochistul turna în apa de alimentare sticluța cu dezincrustant, să nu prindă prea grabnic piatră țevile fierbătoare… Generația mea a apucat ultima reprezentație a tuturor curiozităților feroviare românești: linia dințată dintre Sarmisegetuza și Bouțari, liniile electrice metrice din preajma Aradului, liniile înguste din Ardeal (de la Turda la Abrud, locomotiva „Duna” se tot oprea să bea apă direct din Arieș, așa că acei 98 de km. erau parcurși în mai bine de 6 ore!)… Stingerea focului în cazanul locomotivei s-a petrecut pe nesimțite, așa că despărțirea de primul capitol al istoriei căii ferate n-a fost resimțită drept șocul intrării într-altă vârstă. Dacă power-word-ul secolului XVIII a fost cuvântul tun, veacul următor, al XIX-lea, a instalat în același rang vocabula locomotivă, pentru ca secolul XX să considere emblematic atomul. Veacul nostru încă mai cugetă. ªi tunul, și locomotiva, și atomul, sunt, într-un fel sau altul, întruchipări ale forței. Ce putere maiestuoasă exprimau și impuneau bătrânele locomotive cu abur, de la seriile de elită 142.000 și 231.000 („Pacific”) până la măruntele 375.000, „căprițele” 324.000 ale cursei Rădăuți-Botoșani, ori harnicele și modestele mașini din seria 140.200, capabile să ia munții în piept și să treacă fluierând Carpații! Locomotiva stephensoniană avea totul la vedere, așa că-i înțelegeai truda și efortul doar văzând opintirea pistonului în capul de cruce, ascultând geamătul bielelor cuplare, scrâșnetul bandajelor și strănutul spasmodic al aburului slobozit din cilindri. Suratele lor de astăzi, fie diesel, fie electrice, sunt niște impersonale cutii lustruite pe roți. Totu-i ascuns, nimic la față de cortină, iar perfecțiunea depersonalizează. Pur și simplu mi-e dor de mirosul fumului de cărbune, de țăcănitul pompei de aer, de „bătaia” sănătoasă a pistoanelor, de vagoanele pe două osii (pluș roșu la a-ntâia, pluș albastru la clasa doua, scândură la a treia…), chiar și de firicelul de zgură intrat în colțul ochiului mi-e dor. Ca și de tufele de alun ce plesneau ferestrele trenului la întâlnirea cu Ilvele…Zeul automobil a detronat mai întâi tracțiunea cu aburi, apoi, încet-încet, chiar trenul în sine, scoțându-l de pe șine și mutându-l, cu alt chip, pe șosea. Probabil c-ar trebui să-mi fie jenă, dar recunosc: mi-e dor de fluierul răgușit al locomotivei cu aburi, mi-e dor de glasul roților de tren. Uite-așa. Mi-e dor.