Nostalgii… industriale

La fereastra trenului care trece pe sub Cetățuia apare, la un moment dat, o ruină ciudată, cu profil zigzagat de dantură știrbă: fosta haltă CUG, cândva punct obligatoriu de oprire între Nicolina ieșeană și stația Ciurea pentru trenurile personale, dar mai ales pentru trenurile-cursă care pendulau la ora schimbului între Iași și Ciurea. S-a furat tot, au dispărut până și cărămizile și plăcile de beton, iar din Mersul trenurilor s-a volatilizat și Halta CUG – parcă niciodată n-a fost! Anul viitor, Combinatul de Utilaj Greu, rebotezat „Fortus”, s-ar cuveni să-și serbeze cea de a 40-a aniversare. A fost fala industriei ieșene, care număra, în 1989, 13 mari întreprinderi, fiecare cu peste 2.000 de angajați, unele chiar cu 5.000-6.000 („Nicolina”, „Țesătura”), iar CUG și „Terom” cu peste 10.000. Când ar fi ajuns să lucreze la întreaga capacitate, Combinatul metalurgic ieșean urma să asigure 23.000 de locuri de muncă – echivalentul populației unui întreg orășel. Dacă luăm în calcul și membrii de familie, totalul ar depăși cu mult cifra reprezentând populația urbei, să zicem, Pașcani. În primii doi ani după revoluție, Combinatul a evoluat onorabil, ducând la bun sfârșit contractele încheiate sub vechiul regim cu parteneri din străinătate (China, Olanda, Egipt ș.m.a.), după epuizarea cărora producția s-a prăbușit și uzina, utilată modern, la cel mai înalt nivel, așijderea. De altfel, în ton cu celelalte mari întreprinderi ieșene; la ora actuală, toate cele 13 fabrici cu prestigiu consolidat și cu peste 2.000 de angajați au răposat: în întreg Iașiul mai funcționează o singură astfel de uzină, „Delphi Systems”. Una, nou înființată, din 13!
Au fost 230.000 de salariați, au rămas… 2.000! Într-o fostă hală a CUG funcționează acum un mare magazin Selgros, într-o hală de la Nicolina, un supermarket Kaufland, pe maidanul rămas după demolarea „Țesăturii” se va construi alt hipermarket… și tot așa înainte. Dar de unde bani pentru cumpărături dacă dispar continuu locurile de muncă? La „Fortus” a mai rămas o palidă pâlpâire de viață industrială – dar unitatea este de cine știe când în insolvență. Sigur că marea întrebare „de ce toate astea?” stăruie și revine obsedant, iar răspunsul ferm… nu-s sigur că-l (mai) caută cineva. Dacă în cazul „Fortus” este evocat gigantismul păgubos și greu de manageriat, mai ales la vreme de criză, celelalte fabrici și uzine ieșene ce hibă or fi avut? Și de ce, în alte țări, unele chiar vecine, întreprinderi similare funcționează bine mersi, ba se mai și dezvoltă în continuare, se construiesc și altele, în vreme ce în România proliferează mai ales firmele de „demolări industriale”? Întrebarea pare simplă, dar dacă, firește, respingem afirmația caragialeană „industria română este un morman de fiare vechi” (CUG-ul era dotat cu tehnica cea mai modernă, nu numai europeană, ci și mondială!), greu se poate afla un set de motivații credibile care să explice distrugerea marilor întreprinderi dintr-un oraș ce-și descoperise, fie și târziu, o anume vocație industrială.
Se zice, inclusiv în cazul „Fortus”, că a existat premeditare și că, în contractele manageriale figurau clauze potrivit cărora conducerea obținea bonusuri din… îngroparea firmei. Dacă-i așa (parcă n-aș crede!) atunci unde au fost ochii statului român, care, din 2013, după desființarea privatizării ratată cu firma rusă Rosatomstroy, a redevenit (prin AVAS) proprietar al CUG? Pe vremea lui Ceaușescu, Dincă a scos pe poarta Combinatului toată conducerea imensei uzine, putând cătușe la mâini. Nimeni nu furase un leuț, dar s-a descoperit o neconcordanță între producția raportată și cea efectiv realizată – hibă comună în raportările vremii, numai că la CUG cifra era pe măsura gigantismului uzinei și a scadalizat: 361 de milioane de lei (repet, doar în acte, nu și în realitate). Și care, oricum, e-un mizilic prin comparație cu cât s-a pierdut acum prin vânzarea la licitație a activelor firmei în insolvență și a utilajelor la fier vechi, pentru iluzoria acoperire a datoriei de 50.000.000 de euro. După cum se pare, nimeni nu-i vinovat, așa a fost să fie! Și-i teribil de trist să vezi cum ditamai Combinatul ridicat cu atâta trudă „din iarbă” intră, pe zi ce trece, iarăși în pământ. Mă întreb cum va fi, în 2016, aniversarea celor 40 de ani…