Nostalgii cu automobilul „Dacia 1300”

Văd cum, unul câte unul, fostul nostru automobil național „Dacia 1300”, mașina care a creat în psihiatrie sindromul cu același nume, dispare de pe șosele. Grosul turmei ia drumul abatorului numit „Programul rabla”, pentru a elibera pajiștea șoselelelor în folosul mărcilor noi, care se-aud cum tropotesc și fornăiesc tot mai acaparatoare.
Sunt români care se bucură pentru că Dacioarei i-a sunat în sfârșit ceasul, după mai bine de trei decenii de supremație locomotorie peste tot ce-nseamnă șosea națională sau drum de țară. Pe mine însă, o certă nostalgie legată de „Dacia 1300” mă încearcă.
Îmi amintesc, în calitate de fost proprietar de „Dacia 1300”, tulburările de comportament pe care le suportam din partea mașinii mele. Când îmi era lumea mai dragă, ba unui cauciuc îi ardea de explozie, ba discul de ambreiaj se sinucidea într-un moment de cădere psihică… Ba nu mergea semnalizarea din față dreapta, ba se oprea în intersecție, simțind nevoia de-a fi împinsă din spate… Ca să nu mai pun la socoteală că, pe timp de ploaie, trebuia să conduc mașina cu volanul în dreapta și cu umbrela în stânga, fiindcă stropii treceau ca prin brânză.
Cu toate astea, mă legasem afectiv de tărăboanța asta, și-i schimbam cu dragoste bujiile și cuzineții. Poate și pentru că nici o alternativă nu se întrezărea la ea.
Când nimeni nu se mai aștepta, mâna aceastei fete bătrâne a fost cerută de un playboy planetar, pe nume „Renault”. „Dacia 1300” n-a venit în mariaj cu vreo zestre notabilă, mizând pe faptul că mirele e înstărit. Culoarea i-a revenit în obraji, dar ceea ce se anunța a fi o nuntă cu pompă s-a dovedit a fi de fapt o înhumare.
Mi-e milă de „Dacia 1300”. Ce-nseamnă să te încrezi în pețitori!