Noroc că mai îngheață apele…

Din când în când, din senin (acum nu și din iarbă verde, ci din zăpadă albă) dăpeste noi câte o știre care înainte de a ne produce bucuria cât se poate de omenească și de mare, ne dă de gândit. Concret: alaltăieri, am aflat că la Cupa Mondială de patinaj viteză pentru tineret (under 23) desfășurată la Inzell, în Germania, echipa României în probade Team Sprint (nu am echivalentul în română, traducerea ar fi „sprint pe echipe”) a câștigat medalia de argint. Am primit știrea pe Facebook, la televiziunile de specialitate sau la rubricile de sport ale celor generaliste neprinzând eu nici o mențiune cât de sumară a întâmplării ăsteia. E o chestie de-a dreptul interesantă și de asemenea ciudată rău. În acest sport, și în general în cele desfășurate pe zăpadă și gheață, noi n-am avut treabă niciodată, exceptând bobul, care ne-a adus cândva niscai medalii (ultimele, prin anii ’60!). Dar nici la schi, nici la sărituri de la trambulină, nici la patinaj artistic ori viteza n-am avut niciodată performanțe. Ceea ce vreau să spun e că sunt locuri în țara asta unde niște pasionați de un sport sau altul chiar reușesc să facă minuni, deși în principiu sunt ai nimănui, nu sunt sprijiniți de statul ăsta pentru care sportivii există numai după ce dau vreo lovitură, moment în care devin numai buni de făcut fotografii, ca să arate ăia care nu-i sprijină nicicum cât de mult iubesc ei sportul. S-a întâmplat și cu David Popovici, s-a întâmplat și cu canotorii, caiaciștii și canoiștii, și cu campioana europeană la aruncarea ciocanului (așa-i că habar n-aveți cum o cheamă pe cea mai bună atletă din România de azi!?), Bianca Ghelber, care nici măcar nu are unde se antrena. Chiar așa: băieții ăștia de la patinaj vitezăs-or antrena pe vreo pistă omologată sau așteaptă răbdători, an de an, să înghețe lacurile?