Norman Manea în dialog cu Angela Furtuna

„Dacă există o salvare sau măcar o terapie a salvării, atunci, în cazul meu, a fost literatura, cu tot ce conține, inclusiv suferință, devoțiune, bucurie, surprize” În aceste zile se află în România Norman Manea, scriitor bucovinean, născut în anul 1936. Norman Manea este, în acest moment, cel mai tradus și celebru scriitor român în străinătate, cărțile sale, publicate în 20 de limbi, însumând peste 50 de volume. A debutat cu o operă de ficțiune în anul 1966, publicată în revista „Povestea vorbii”, publicând ulterior numeroase scrieri, romane de critică socială, povestiri și eseuri între care “Anii de ucenicie ai lui August Prostul” (1979: Engl: The Years of Apprenticeship of Augustus the Fool), “Octombrie, ora opt” (1981; Engl: October, Eight O’Clock, 1992) și “Plicul negru” (1986; Engl: The Black Envelope, 1995). În anul 2005 Manea a fost Holtzbrinck Fellow la Academia Americană din Berlin.
Stimate domnule Norman Manea, ce este pentru dumneavoastră România, acum, după douăzeci de ani de exil și după atâtea împliniri adăugate unei cariere literare spectaculoase?
Este un esențial reper biografic și literar. Am plecat din România la 50 de ani, deja format și deformat în cultura română. În ciuda tuturor schimbărilor și influențelor, am rămas scriitor român, indiferent dacă asta îmi convine sau nu, indiferent dacă ar conveni altora sau nu.
Ați declarat mereu în timpul exilului american că patria dumneavoastră a rămas doar limba și literatura română. Faptul acesta a condus la creșterea prestigiului internațional al acestei patrii, al limbii române. Pilda acestei povești de viață este o mare generozitate salvatoare. Este aceasta salvarea celui etern persecutat?
Cel „etern persecutat”, dacă este să acceptăm această formulă dureroasă și descurajantă, nu este mereu unul și același, de vreme ce ne referim nu doar la un concept, ci la oameni, diferiți unul de altul chiar când, prin destin, aparțin unei anume comunități. Deci salvarea nu este doar o dilemă colectivă, ci și una individuală, ceea ce înseamnă că are și o componentă uneori minoră, alteori mai puțin minoră, de opțiune individuală. Dacă există o salvare sau măcar o terapie a salvarii, atunci, în cazul meu, a fost literatura, cu tot ce conține, inclusiv suferință, devoțiune, bucurie, surprize. Pentru alții, poate fi religia, călătoriile, copiii, sportul, contul în bancă, aventura și tot așa.
„Am devenit „călător” la 5 ani, spre lagărul Transnistria, nu printr-o opțiune personală, ci printr-o „vină” de care habar nu aveam”
Cum s-a manifestat în existența domniei voastre forța destinală a evreului etern călător și rătăcitor?
Evreul nu și-a dorit, nici în vechime, nici ulterior, să devină călător, rătăcitor, nu era o pasiune a navigației, să zicem, sau a cuceririi de colonii sau a căutării aurului. Cum știți, am devenit „călător” la 5 ani, spre lagărul Transnistria, nu printr-o opțiune personală, ci printr-o „vină” de care habar nu aveam. La 50 ani am redevenit „rătăcitor” prin deșertul exilului tot prin voința altora. Sunt 20 ani de atunci și am avut ocazia să descopăr și în această experiență traumatică și extremă șanse nebănuite, o pedagogie a reevaluărilor și a regenerării, deschiderea fastă de orizonturi, doar visate în trecut.
Sunteți un vizionar moderat, deși construiți viitor pe materialul fascinant al memoriei de calitate. Care sunt, în opinia dumneavoastră, marile teme ale literaturii viitorului?
Profeții au murit acum 2000 ani și nici ei nu au prevăzut exact viitorul. Mai mult ca pricind, viitorul tulburatei noastre planete și al zbuciumatei noastre specii umane stă azi sub un mare semn de întrebare, sub amenințarea unui cataclism global, provocat nu de explozia naturii isterizate de agresiunea omului, ci prin chiar impulsurile autodestructive ale omului însuși, fanatismul morbid, nevoia de a ucide „infidelii” de tot soiul. Literatura viitorului depinde de viitorul omenirii, deci se află și ea în aceeași extremă incertitudine.
„M-aș bucura ca actuala vizita în țară să-mi sporească, la senectute, amintirile luminoase”
De la programul ce urmărea să vă distrugă… la o carieră literară excepțională. America vă salută, Europa vă salută, România vă primește acum cu lauri, sunteți scriitorul predestinat unui Premiu Nobel pentru Literatură: o viață, o epopee. Care este amintirea cea mai importantă, a acestui traseu ieșit din comun?
După o viață deja lungă, ar fi greu să aleg doar o singură imagine. M-aș bucura ca actuala vizită în țară să-mi sporească, la senectute, amintirile luminoase.
Sunteți mentorul unor generații care au nevoie acută de ideal. Ce pilde lăsați tinerilor scriitori, tinerilor artiști?
M-aș feri de rolul de sfetnic al artiștilor de orice vârsta ar fi. Sunt convins că își vor găsi singuri calea, cum s-a întâmplat totdeauna. Mă mulțumesc cu rolul didactic de a transmite studenților de la Bard College, New York, câte ceva din experiența umană și literară a încercatei mele generații.
„Bucovina, azi, este locul în care se află mormântul mamei mele, deci un reper esențial” Care sunt proiectele de viitor la care lucrați, căci sunteți un om dominat de o mare putere de muncă și de un entuziasm colosal (și, în fond, urarea evreiască ad mea veesrim, până la 120 de ani, include și proiecte de muncă împlinite pe termen lung)?
Editura Polirom va publica, începând cu această primăvară, în „seria de autor”, mai mult de 20 volume ale mele, vechi și noi. Este un proiect amplu și dificil, un efort mutual de anvergură al autorului și editurii.
Bucovina. Ce vă spune astăzi acest cuvânt?
Sunt nerăbdător și bucuros să revăd locurile de demult și de azi. Bucovina îmi evocă anii de școală, bucuria învățăturii și a colegialității, familia și prietenii ei, iubirea juvenilă cu elanul și sincopele sale, peisajul mereu fermecător în care mi-am trăit adolescența și pe care îl revedeam, măcar o dată pe an, în timpul domiciliului meu bucureștean. Azi, este locul în care se află mormântul mamei mele, deci un reper esențial.
Aprilie 2008, Suceava – Oradea – New York