După ce am citit unul din episoadele interviului luat de Cătălin Tolontan lui Mihai Neșu, am dus gunoiul! Pare o alăturare nelalocul ei, dar nu prea obișnuiesc să fac eu această operațiune atât de des pe cât ar trebui și, închipuindu-mă în situația lui Neșu, atât m-a putut duce capul, că mi-aș fi dorit să pot până și să duc gunoiul…
Este în cele din urmă o bucățică de normalitate, acea normalitate despre care spunea fotbalistul că este fericirea supremă în viață. Să-l credem și să prețuim la adevărata valoare faptul că putem face lucruri firești. Omul care este prizonier în propriul trup spune că a câștigat câteva lucruri. Dădea ca exemplu răbdarea, dar spiritualitatea e cea care se câștigă prin suferință. Prizonierii ceilalți, dintre ziduri, descoperă sensuri, dacă l-ați citit pe Nicolae Steinhardt, știți la ce mă refer. Iar după o altă carte, a unei deținute din bolgiile comuniste, s-a făcut și un film, „Binecuvântată fii, închisoare”. Dar nimeni nu s-ar încumeta să plătească un asemenea preț cu bună știință.
Nu demult, tot în urma unei alunecări, ca și Neșu, unul dintre băieții cu care joc fotbal și-a rupt piciorul. Bineînțeles că l-am căinat, deși de multe ori mă gândeam că dacă mi-aș rupe un picior și aș sta o lună la pat, aș avea vreme în sfârșit să citesc multe din cărțile și să văd multe din filmele pe care mi le-am propus. Orice rău are o parte bună, însă imediat alung piaza rea.
S-au găsit unii să reproșeze că s-a făcut rating sau vânzare cu interviul lui Neșu. Nu-i așa, prea se grăbesc unii să arunce cu piatra. Omul Cătălin Tolontan are calitatea de a fi empatic, emoția sa se simte, transpare. A atins delicat și câteva puncte sensibile. Interviul a fost fragmentat pentru că era de dimensiuni „mega”, iar postarea episoadelor după apariția lor pe print ține de meseria pe care o practică și e normală. Iar despre cât de minunat e să fii normal a spus mai bine Neșu…
