Am avut câteva zile în care ne-am hrănit spiritul și sufletul cu Adrian Păunescu. Toate televiziunile au acordat largi spații Poetului. Frumos, emoționant și jenant.
Frumos pentru cei din generația mea și cei mai în vârstă, pentru noi, pentru cei care respiram pe notele cântecelor Cenaclului Flacăra. Frumos pentru toți românii în general, pentru că nu cred că este vreun român care să nu știe măcar câteva versuri de Adrian Păunescu, chiar dacă nu realizează acest lucru.
Emoționant pentru că am văzut sau am auzit zeci de oameni care l-au iubit cu adevărat pe Adrian Păunescu, oameni pe care i-a ajutat, oameni cărora le-a marcat fericit viața. Oameni care au povestit cu și despre Adrian Păunescu. Povești despre oameni, despre cum se ajutau odată oamenii între ei. Fără calcule meschine privind beneficii din recunoștința ulterioară.
Jenant pentru că nici în aceste clipe unii nu au putut să nu-și arate caracterul mizer. Nu i-a legat nimic de Adrian Păunescu, dar au venit repede la televiziuni să-i aducă elogii și să-i plângă dispariția. Până nu demult îl înjurau, după ce, în decembrie 1989, l-au scuipat și l-au alergat pe străzile Bucureștiului. L-au făcut comunist împuțit, lingău, poet de curte, fără a se gândi, măcar o clipă, că poate toate odele înclinate comandantului suprem au fost compromisul, prețul plătit pentru eliberarea spirituală a câtorva generații. Sau poate au fost din convingere, chiar din dragoste. Era o crimă? Nu au pus în balanță opera, binefacerile, inegalabila revistă „Flacăra” de dinainte de 1990, cu simpatiile comuniste, poeziile închinate regimului de atunci. Nici nu încape îndoială în privința talerului care ar fi atârnat mai greu. Dar nu, lui Adrian Păunescu i s-a pus eticheta de comunist și a fost blamat de către unii dintre cei care îl plângeau zilele trecute la catafalc. Pe fața unora se citea cu ușurință falsitatea. Pe fața altora, din aceeași categorie a celor care l-au hulit în ultimii 20 de ani, se vedea, însă, tristețea, durerea chiar. Și nu era vorba despre acea expresie, „despre morți numai de bine”. Era sentimentul, sincer, că au pierdut ceva valoros. Au realizat asta, ce înseamnă Adrian Păunescu, acum, abia acum.
Între înregistrările difuzate în aceste zile cu Adrian Păunescu am văzut una în care el își exprima regretul că intelectualitatea românească l-a dat deoparte. Din păcate, cei care se erijează astăzi în intelectualitatea românească nu reprezintă nici pe departe adevăratele elite ale acestei țări. Sunt, cei mai mulți dintre ei, doar niște vânători de titluri și de avantaje materiale deloc de neglijat. Nu cred că vreunul dintre ei, patrioți ai funcțiilor înalte, s-ar gândi, în ultimul vers pe care l-ar scrie în viață, la binele țării…
Într-o altă înregistrare pe care am văzut-o în aceste zile, spunea Adrian Păunescu că, în țara noastră, „normalitatea se va reface”. Ce înseamnă oare asta? Că fiecare om va fi pus acolo unde îi este locul? Că valorile vor fi puse acolo unde le este locul? Că talentul, inteligența și cunoașterea vor fi apreciate și puse la locul cuvenit, la timpul cuvenit? Indiferent de orientarea politică sau de aspectul fizic? Probabil așa se traduce „normalitatea se va reface”. Cu siguranță asta înseamnă. „Normalitatea se va reface”. Când oare?
