NOII PRECUPEȚI

O carte total neașteptată: „Noii precupeți”, de Adrian Gavrilescu (Ed. Compania, 2006). N-am putea afirma că, pe tema „Intelectualii publici din România” nu s-a discutat și răs-discutat; însă, ori în cheie parodic-pamfletară, ori la polul opus, cu exclamațiile entuziaste ale admirației umile. Gavrilescu nu face nici una, nici alta. El propune o cercetare doctă, de tip universitar-academic, doldora de note și alte trimiteri, clădită pe o bibliografie copleșitoare și (mai ales!) pe parcurgerea cu creionul în mână a mai tuturor foilor și foițelor ieșite din tiparnițe după 1989. După examinarea unei cantități de-a dreptul fabuloase de „material probator”, autorul concluzionează: „cu trecerea timpului, intelectualii publici au devenit din ce în ce mai publici și din ce în ce mai puțin intelectuali, adică, mai puțin înclinați să pună la îndoială judecățile emise de alții.” În ansamblul ei, cartea nu-i altceva decât cronica unei mari dezamăgiri, ca urmare a riguroasei radiografieri a principalelor personaje ce domină piața intelectuală, completată cu analiza prestațiilor acestora. Ne aflăm în fața unei cercetări temeinice, întreprinsă fără ira et studio, deși, din când în când, autorului îi mai scapă câte o ironie (de neocolit, fiindcă tema însăși nu numai ca o justifică, dar o și îngăduie). Ocrotită de lozinca „La vremuri noi, tot noi!”, o adevărată armată de „formatori de opinie”, „cozeuri și frondeuri cu onoarea subvenționată”, a năpădit sticla ecranelor. N-aș avea nimic de comentat și cu atât mai puțin de condamnat, dacă intelectualul public X combate în temeiul unei convingeri, unei credințe statornice, indiferent care ar fi aceea. Este, însă, extrem de dezagreabil să vezi avalanșa de răspopiri și re-boiri, în urma căreia cei care spuneau ieri că albu-i alb, susțin azi, la fel de convinși, că-i negru (ori invers, că tot una-i). Până a se ajunge la politica „mare”, s-o vedem pe cea măruntă, ilustrată de comportamente umane descalificante. De pildă, Dan Pavel despre Gigi Becali în 2002: „un dubios investitor”, „arogant”, „rasist”, „un tip care crede că, dacă are bani, poate face orice pe lumea asta”. Ceea ce chiar s-a dovedit atunci când, în 2004, Becali îl angajează consilier politic pe… Dan Pavel. Care, în noua postură (de slugă) caracterizează astfel personajul cu doi ani înainte detestat: „un om de onoare, o personalitate cu notorietate ieșită din comun, un om cu calități înnăscute”. Să ne mai mire că, în octombrie 1989, Dan Pavel scria (în „Viața Studențească”) astfel: „În anii luminoși ai construirii socialismului, în special în perioada cea mai bogată în înfăptuiri inaugurată de Congresul al IX-lea al PCR…” etc. etc. După nici trei luni, „anii luminoși” și-au găsit vehement contestatar tocmai în persoana lui Dan Pavel! Și nu ne-ar interesa astfel de comportament cel puțin jenant dacă onorabilul n-ar da lecții de morală și, mai ales, dac-ar fi caz singular. Cartea lui Gavrilescu, însă, consemnează sumedenie de viraje la 180 de grade, în urma și-n temeiul cărora intelectuali publici de marcă și de notorietate combat azi ceea ce susțineau ieri. Chestiuni pe care autorul le atinge mai degrabă în treacăt, preocupările principale fiindu-i, desigur, altele. Citez, pentru semnificația lor, câteva subtitluri: Capitalul cultural și abilitatea de a vorbi despre nimic, De ce se urăsc intelectualii, Intelocrația și etica viciată, Cohorte de politologi, Subvenționarea onoarei, Coronițe uscate, Ostilități, amiciții, servituți, Cum se poate face avere scriind editoriale?, Gherilele sau afacerile etc. etc.” Aflăm, apoi, cum se dau premiile de tot felul, cum sunt constituite grupurile, cum se moștenesc funcțiile, cât de bănoasă poate fi gazetăria pentru unii ș.a.m.d. Întreg acest tablou pestriț și destul de dezolant (fiindcă, alături de prestații intelectuale acceptabile, sunt identificate, la fiecare pas, sumedenie de derapaje) este încadrat în ramă europeană (și nu numai), autorul izbutind corelări semnificative cu opiniile marilor specialiști în domeniu de pretutindeni. O carte ce-ți lasă gust amar, dar care, fără îndoială, trebuie citită. Fie și numai pentru re-validarea unei cugetări tip Woody Allen: „Intelectualii sunt ca mafia. Se omoară numai între ei”.