Un confrate curios a căutat prin vechi documente și a cules sumedenie de nume proprii chisnovate care nu se află în cărțile de onomastică ale lui Iorgu Iordan, considerat cea mai respectabilă autoritate în materie. Iată câteva mostre: Dulă, Pepenica, Zolofinoiu, Nouncea, Găbroiu, Vespasian, Bambir, Filiodor, Bestianu, Blațodim, Gugu, Pâclianu, Pârciu, Limbosu, Oiaga, Frecea, Surcelea, Fleașcă, Cioploiu, Modomancea, Vivescu, Hiondache, Roșață, Cotloană, Stăpânoiu, Moțoescu, Pujbuc, Ghizdăreanu.
Multe dintre numele hazoase ale românilor au fost, la origine, porecle, funcționând, o vreme în paralel cu numele, să le spunem astfel, oficiale, trebuincioase doar în relație cu primăria sau duminica, la horă: „Duminica, oamenii n-au porecle / Li se spune curat pe numele cele bune / Care nu li se potrivesc / Ca hainele de moarte” (Marin Sorescu). Cu timpul, s-a impus uzul și porecla a înlocuit definitiv numele de familie, ajungând, cum-necum, și în acte. Cei mai inventivi s-au arătat a fi din totdeauna oltenii. Tot fostul nostru coleg și prieten Marin Sorescu înșiră câteva probe de inspirație hâtră: Bag-Samă, Păsărică, Târziu, Ăl Moale, Purcea, Toalbă, Jiganu, Băzgărău, Zgordea, Ceapă, Bășină, Făsui, Iesle, Focu, Fleașcă, Flețu, Balamuc, Cucu, Spânzu, Dârmon, Boc, Civică, Guiț, Șubăscurtă.
Într-un interviu recent, octogenarul Șt. Oprea vorbește despre satul lui, Coarnele Caprei, și înșiră câteva porecle atribuite de localnici, localnicilor. Moldovenii se arată a fi mai blânzi și mai concesivi. Ei poreclesc mai degrabă duios decât persiflant până la insultă. Astfel, cel care, din pricina unor beteșuguri, merge pe uliță săltând ritmat și apăsat primește eticheta „Charlestone”, iar vecinul mereu grăbit, mereu pe fugă, va fi supranumit „acceleratul” – deși satul Coarnele Caprei n-avea nici o sursă directă de informație, gara lipsind și radio existând doar în casa preotului… Mecanismul oficializării unor porecle nu mai funcționează aidoma și azi: actele de identitate, codul numeric personal, recensămintele nu mai permit abateri ironice de la litera certificatului de naștere. Anumite nume prea deocheate s-au pitit pudic în spatele unor simple modificări de literă. Cum ar fi evoluția antroponimicului Pindelea, acum legalizat, prin renunțarea la realitatea originii, când în loc de D se afla jenantul Z.
Interesant este că din cele cinci capitole ale onomasticii, adică atroponimia, toponimia, hidronomia, oronimia (numele formelor de relief) și bionimia (numele ființelor vii), unul singur suportă, în timp, redenumiri și înlocuiri. N-avem porecle pentru dealuri, râuri, localități. Firea umană însă, examinată cu ochi critic și disponibilitate metaforică, îngăduie și portretizări prin onomastică, nu numai înregistrarea în catastife. Spectaculosul numelor provenite din porecle îl afli parcurgând formațiile ce activează în Liga a treia de fotbal, unde pur și simplu uimește risipa de imaginație și inventivitate a nașului anonim. Și Chipciu, din Națională, este, de fapt, o poreclă. Numai că boala provenită din crasă incultură lingvistică și manifestată prin transmutarea tâmpă a accentului pe o ultimă silabă inexistentă schimonosește fără motiv patronimice străvechi. Numele Chipciu, pe care audiovizualul îl pronunță trisilabic Chipcíu, ar trebui să urmeze regula de pronunție a similarelor Dán-ciu, Sú-ciu, Mú-cea, Fré-cea etc. I.H. Rădulescu vorbea cu adânc respect despre numele de familie, „de sărbătoare și la urmașii noștri”.
Și iată cum moftangiii de la radio și tv fac să-l cheme într-un fel pe tată (Chíp-ciu) și altfel pe fiu (Chip-cí-u). Nu s-o fi răsucit în mormânt bătrânul Căprióriu, când și-a auzit, la radio, numele rostit Că-pri-o-rí-u? Primele trei simptome ale inculturii și mimetismului, potrivit formulei „noi vorbim, nu gândim”, sunt următoarele: întâia – amintita deformare a numelor de familie, a doua – întrebuințarea fără noimă a lui CA ȘI, a treia – dezacordul în cazul numeralului 12. Și destule altele…
