Noi vorbim, nu gândim!

Ce ați zice despre următoarea scenă: unei persoane i se face rău, se clatină, se sprijină de ziduri, cade, se ridică, iar cade – și nimeni nu-i acordă un strop de atenție, nimeni nu-i întinde o mână de ajutor? Cam asta-i situația în care se află limba română actuală. Bolile i se cronicizează, mereu apar afecțiuni noi și… nu interesează pe nimeni! Dintr-un papagalicesc și comod spirit de imitație, se adoptă imediat tâmpenii auzite la radio și tv, fără a mai fi trecute printr-un elementar filtru al rațiunii proprii. Noi vorbim, nu gândim!
Cea mai nouă prostie monumentală au pus-o recent în undă transmisiile sportive: mingea nu mai este șutată de Popescu, ci „de către” Popescu, balonul nu se mai lovește de bară, ci „de către” bară, semnalizarea nu-i făcută de tușier, ci „de către” tușier. N-are nici un rost să venim aici cu autoritatea argumentelor savante, să vorbim despre semantica discursivă și cea pragmatică, despre raporturile sintactice în cutare context situațional, fiindcă idioțenia sare în ochi oricui, de departe și oricând. Ei, și?
Dacă prostul dă drumul bolovanului la vale, cine și cum să-l mai oprească? Această amărâtă prepoziție, care se trage, nu s-ar zice, din latinescul „contra”, are ca primă funcțiune localizarea (spre, înspre, la), apoi, devenind locuțiune, primește și ceva atribuțiuni temporale. Când spui, cum l-am auzit pe un distins candidat la Senat, că va fi votat „de către” alegători (ceea ce n-aș face, fiindcă prea multă incultură s-a încuibat în Parlament!), exprimarea nu poate fi decât tâmpă: acela ce pune ștampila pe buletinul de vot nu-i o „locație” și nici (eventual) reper temporal.
Din pricina radioului – care, cum spuneam și cu alt prilej, are capacitate de normare lingvistică net superioară tuturor academiilor din lume – pecinginea se extinde. Amicii noștri nu mai sunt sunați, la telefon, de Vasile, ci „de către” Vasile, faultul nu-i făcut de Șuleap, ci „de către” Șuleap. De unde și până unde – și , mai ales, de ce? Simplu: din pricina elementarei lipse de cultură. Cel ce nu-i sigur pe ceea ce știe, imită vorbirea „autorizată”. Care, de mult vreme, nu mai este etalon. Radioul este vinovat de neroada deplasare a accentului pe penultima silabă a numelor proprii („Grădinaríu”, „Pescaríu”), de eterna lipsă de acord gramatical cu numeralul 12, dar, mai ales, de lățirea altei gogomănii: dublarea amărâtei de CA (când prepoziție, când adverb) cu un stupid, ilogic și parazit ȘI: „ca și”. L-am acceptat din pudoare, spre a ne feri de cacofonii.
Acum, când limbajul s-a „dezinhibat” total și spunem lucrurilor pe nume, fără fereală, în cele mai simandicoase împrejurări, parcă-parcă și cacofonia s-ar cuveni să intre în grațiere. Într-o astfel de discuție, să-mi fie îngăduită o comparație pe măsură: prezervativul se folosește atunci când este cazul, nu se arborează mereu! Iată că n-o mai putem scăpa pe biata CA de vâscul ȘI, chiar dacă o astfel de formulare este, implicit, ilogică: „ca și” presupune o comparație. Care-i comparația, când spun „lucrez ca și zidar”? Ce comparăm, cu cine, de ce? Dacă te iei după limba utilizată de (către?) invitații de marcă prezenți la microfon sau în platou, o exprimare îngrijită și elevată (terorizantă obsesie a incultului) presupune încadrarea în exigențele ultimei mode, așa că se adoptă imediat și fără elementar discernământ „noutățile” de genul „de către”, ori „ca și”. CNA anunțase monitorizarea emisiunilor inclusiv din punctul de vedere al corectitudinii lingvistice.
Unde-s sancțiunile? Aceiași băieței și aceleași fătuci care nu știu românește, dau românilor lecții de română! Revenirea la buna cuviință a exprimării corecte s-ar face aproape instantaneu dacă ar exista astfel de intenții și preocupări, prin simpla atenționare a nației. De pildă, difuzându-se avertizarea „pentru sănătatea limbii române, evitați consumul ilicit de către și ca și.” Din păcate însă, grija pentru corectitudinea limbii a luat-o Pruteanu cu el, în mormânt.