Mona… Laiza! Am trăit s-o aud și p-asta la un post de radio! De unde se vede că romgleza câștigă teren ceas de ceas. Numai că nu-i rezultatul unui plus de instrucție adus de cunoașterea altei limbi, ci, dimpotrivă, al inculturii patentate și al năravului imitației servile. Mai an’, mi-a bortelit urechile o altă monstruozitate, născută tot din spuma ignoranței unui post (privat) de radio.
Acolo se vorbea (repetat!) despre compozitorul Riciard Uagnăr. Adică, despre neamțul Wagner! Mai ales fătucile semidocte se năpustesc asupra numelor proprii străine, dornice să arate nației cât de-n pas cu moda pronunției americanizate (nici măcar anglizante!) sunt reporterițele cu mintea-n bigudiuri. Una vorbea, tot la radio, despre Elfrid Geri. Adicătelea, Dumnezeule, despre Alfred Jarry! Pretutindeni unde dai și-ntorci, vei avea parte de câte un borcănat OK în loc de „da” ori „bine!” Franțujii, de-a dreptul exagerați când este vorba despre cultivarea, respectarea și promovarea limbii lui Voltaire, au o lege draconică în audio-vizual: când se utilizează nemotivat un cuvânt străin în locul celui neaoș, postul în culpă este amendat. Închipuiți-vă ce ar fi la noi! Mai întâi, proteste la adresa nerespectării principiului potrivit căruia limba este un organism viu, care se auto-reglează (pretext pentru a lăsa evoluția limbii în plata Domnului). N-am avea dreptul, în consecință, să ne amestecăm în evoluția limbii. Dar în… involuția ei?
În cazul românei, nu despre auto-reglare ar fi vorba, ci despre o dereglare evidentă, nutrită din incultură suverană și dorință de epatare. M-am aflat, prin Canada ori USA, în diverse cercuri de români emigrați, cu prilejul unor întâlniri mai degrabă amicale decât oficiale. Mai după fiecare virgulă dădeai peste un ”well”, „trendy”, „abouth that”,”pressure”, „terrific” ș.a.m.d. Cineva, într-un articol, își arăta uimirea că români australieni vorbesc la modul „Ne-a spus ceau, deoarece la ait (eight) avea job de baibisita (babysitter) la sista (sister) lu’ bossu’ lu’ sor’sa”. Situația înfloririi acestui bălțat mărăciniș comunicațional, în care vorbele se împerechează sub „pressure” (presiunea) trăirii într-alt univers lingvistic, nu-i deloc similară cu realitățile din România. „Furculisionul” lui Guliță exprima (critic!) starea limbii noastre într-un veac în care cultura română încă avea nevoie de sprijin (francez) pentru afirmare, sincronizare și împlinire. Ai noștri tineri învățau la Paris, spre a se întoarce școliți în România, și-i de înțeles strădania să demonstreze că n-au tăiat chiar frunză la câini pe malul Senei, învățând doar „la gât cravatei cum să lege nodul”: barem și-au însușit o limbă purtătoare de strălucită cultură. Azi, ai noștri tineri se școlesc în țară, limba română a evoluat, este capabilă de exprimările cele mai rafinate și pretențioase, așa că împestrițarea cu americanisme nu-i altceva decât dorință de epatare snoabă și, adeseori, puștească. Ca și practica rotunjirii (tot la radio și tv) pronunției „autentice” a unor nume proprii, indiferent de proveniență. Crainicele noastre rostesc imperturbabil „Rio de Hăneiru” pentru Rio de Janeiro. De ce nu, atunci, și London, Maskva, Warszawa, Lisboa? Dacă-i bal, bal să fie! Mecanismul psihologic este net urechist, nu încorporează un aport cultural, ci doar dorința de a arăta ce fată deșteaptă are tata! Conform principiului „noi vorbim, nu gândim”, actul determinant în corectitudine nu-l mai reprezintă normările academice, ci, simplu și comod, imitația servilă a vorbirii de la radio și tv.
Spune unul o prostie, devine regulă! Incomparabilul Boc pronunță invariabil ”eu, CA ȘI prim-ministru”, deși „ca și” presupune o comparație. Cu cine să-l compari? Iar exprimările știrbe se încuibă în limbă, sfidând constanta semnalare a erorilor de către forurile academice.Mă tem c-ar trebui implementat (altă rimă n-am găsit) sistemul de proteguire francez: cine greșește, plătește!
