„Noi unim luciditatea latină și sentimentul de taină al Răsăritului”

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient și Occident; noi unim luciditatea latină și sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înțelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creștinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creștinism și creștinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii și nu o au grecii. Grecii sunt mai raționaliști, mai reci, slavii sunt mai haotici așa. Cineva spunea că atunci când citești un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri. Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviință, e o delicatețe, o blândețe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăție, sunt niște virtuți… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem și lumii lumină; lume de la lumină… noi avem niște adâncimi foarte clare, niște adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăși; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalență la alte popoare.
Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru
Ce minunat era portul fetelor de la sate, și în același timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; și ce cuvioase sunt jocurile de perechi… câtă grație! Veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, erau greoaie… râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii! Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească. Blaga n-a văzut prea adânc: spațiul mioritic – deal și vale; deal și vale mai sunt și la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o “ reflexie cum nu e în nicio cântare din Occident; bâțâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplație. Și ne-a dus așa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraș, devine muncitor, pe urmă își dă copiii la facultăți, unde aceștia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualității, și ne pierdem… Intelectualitatea noastră a întors spatele credinței poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate față de părinții noștri. Trebuie să sfârșim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate, au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât niște bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creștinismul românesc. Cred că ar trebui să încreștinăm și orașele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creștină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, și în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părți unde se mai poate vedea acea delicatețe, blândețe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curățenie.
„Hristos e mereu nou”
Nu „fundamentalism”, ci legea strămoșească, legea românească, creștinismul primordial, creștinismul autentic, creștinismul neschimbat, creștinismul de la început… Spun unii că Iisus Hristos e depășit… Cum e depășit? Păi orice noutate în Occident înseamnă o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa și Omega. Există vreun chip de om care să fie atât de nou model și să nu-l poți niciodată depăși? Hristos, El e Alfa și Omega, fără început și fără sfârșit; oricât înaintăm în imitarea Lui, totuși suntem așa de departe. Ce departe e omenirea de a fi ca Hristos! El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu ești mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nicio noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; și Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă și adâncimea și înălțimea lui Hristos. Au făcut ceva rușii în Occident, dar nu așa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran și-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligență… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; și seriozitatea, bunătatea… Și-l lăudau și toți intelectualii ăștia: cel mai mare stilist… dar ce, stilul te mântuiește?… Spunea un scriitor și poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Așa că creștinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălțimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă și tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârșire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiți desăvârșit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Și s-a păstrat așa în credința noastră, nu la secte, care s-au și împărțit mereu. Din păcate au apărut acum și secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat așa ceva.
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credința adevărată. De ce să mai stau cu cei care au făcut femeile preoți, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia și alte țări au legiferat homosexualitatea?
“Trebuie să avem un stat cât mai creștin”
Am scris în tinerețe un articol în „Gândirea”, pe care l-am inclus și în cartea „Ortodoxie și Românism”, se chema „Cele două împărății”. Era un rus – Vâșeslavțev – care spunea că în stat se unește ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să mențină o unitate în popor, iar pe de alta se folosește de sabie, de forme aspre. Și eu spun că nu; statul este „supuneți-vă stăpânirii” și cred că trebuie militat pentru un stat creștin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puțin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se unește divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăția Bisericii, în care nu e nici un fel de folosire a forței. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înșine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „supuneți-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, și atunci ne trebuie și statul, un stat care să folosească și forța, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cât mai creștin; și statul românesc a fost înainte destul de creștin; nu intrase masoneria; acum sunt interese individuale, masonerie, ateism, câte și mai câte… Trebuie să milităm pentru un stat creștin; cât mai creștin.
(Părintele Stăniloae, sursa: www.civicmedia.ro)