Noi suntem români…

O întrebare: dacă scrisoarea trimisă din țară prin care se faulta eventuala atribuire a unui important portofoliu european comisarului român n-a avut nici o importanță și nici un efect în ne-numirea pe respectivul post, atunci… de ce a mai fost trimisă? Așa, de amorul artei? Aș încadra gestul pârei preventive la Înalta Poartă în rândul gafelor (cu previzibil efect electoral) nutrite din prea multă ură și prea puțină rațiune, dar și-ntr-o anume regretabilă tradiție românească.
Este de-a dreptul spectaculos să urmărești voltele… dezinvolte din politica românească, unde curent și inocent se practică strămoșeasca și verificata întoarcere a armelor, după cum nu-i lipsit de interes să observi cum cel ce ieri scuza, azi acuză (și invers).
N-ar fi rău, din când în când, să mai răsfoim și Biblia. Zilele trecute, „navigând” prin Evanghelia după Ioan (care se deschide așa de frumos, cu „la început a fost cuvântul”) am dat peste istoria cu „femeia prinsă în preacurvie”.
Mântuitorul zice: „Cine dintre voi este fără de păcat, acela să arunce întâi cu piatra în ea”. Tristețea e că mulți citesc și puțini pricep – ori se prefac a pricepe. Doar nu-i vorba despre banala pedepsire a delictului de preacurvie, ci de întemeierea unui principiu moral fundamental, rezumat și exprimat, peste veacuri, în patru cuvinte: cine dă cu piatra? Adică, nu „de ce dai, bă?” (că vor fi fiind motive) ci „de ce tocmai tu?” Nici unul dintre combatanți nu-i îngeraș, nu-i ușă de biserică, nuanțările operează mai degrabă între curvie și preacurvie, însă cine pretinde moralitate, cine dă lecții de rectitudine și deplină onestitate, cine ridică piatra? Dacă-i pe-așa, atunci, n-o fi fost nici curva, curvă (utilizez limbajul evanghelistului) ci biată fecioară siluită.
Întrebarea-avertisment „cine dă cu piatra?” s-ar cuveni așezată drept motto chiar pe arcul de triumf ce străjuiește intrarea în eterna, fascinanta și nesfârșita tranziție românească.
Cum să dau crezare apelului la cinste universală rostit cu prestanță declamatorie, de la cele mai înalte tribune, tocmai de către X, care și-a clădit averea și omnipotența pe tot soiul de afaceri necurate? Cum să-l cred pe noul moșier Y, care habar n-are câte țâțe are vaca, când oftează din rărunchi pe toate drumurile, căinând soarta biet țăranului român? Ce credit să mai acord marii puteri Z, care condamnă încălcarea rezoluțiilor ONU, când ea însăși le încalcă nonșalant, ștergând armat granițe și acaparând teritorii?
În zona culturală pe care o cunosc mai bine, cei mai agresivi pe baricade, după 1989, s-au arătat a fi taman foștii secretari de partid, vajnici aspiranți la continuitate în îndeletnicirea azvârlirii cu piatra (sensul l-au schimbat din mers). Vor fi având și ei ceva dreptate, s-au înscris în tradiția autohtonă, doar românii au impus și validat conduita întoarcerii armelor (țin minte că, într-o documentare scriitoricească prin munții Bucovinei, o autoritate-ghid a oprit autobuzul spre a ne arăta „locul în care s-au întors armele în al doilea război mondial”!)
Gestul nobil de a-ți asuma total răspunderea propriilor acte și de a tăcea mâlc când îți bâzâie ditamai muscoiul pe căciulă a rămas undeva, la periferia interesului general.
O impresionantă și inubliabilă pildă de gentlemanie ne-a oferit-o, cândva, un poet din provincie (nu de provincie). Îngrozit de consecințele unui nefericit incident (suava jună cu care întreținea, în premieră, necesarele și plăcutele preludii, biruită de emoții, a slobozit o sonoră ripostă flatulantă), poetul nostru a strigat din răsputeri: „Nu tu! Eu! Eu!”
În politica dâmbovițeană se procedează cu lejeritate invers: NU EU, TU! Tu ai pus rahat pe clanță!
Continua porcăială murdărește tot, maculează toate și se va ajunge din nou ca, la prezidențiale, să fie votat, cu un oftat, răul cel mai mic. Când va fi liniște în țara asta? Mă tem că niciodată: noi suntem români, noi suntem români…