Noi suntem români…

În revista „Spiritul critic” (nr. 2/26, aprilie, 2009) se publică un articol semnat de Mihai Merticaru și intitulat „Celebru peste hotare, ignorat în țara-i de baștină: Const. Virgil Gheorghiu”. După necesarele precizări de ordin biografic, se citează dintr-o scrisoare semnată de Mircea Eliade: „Consider <Ora 25> una din cele mai mai mari cărți ale generației noastre din toate țările.” Se fac, apoi, referiri la ediția românească a celebrului roman (Ed. Omegapress, 1991), reproducându-se, din prefață, afirmația că “manuscrisul original ar fi dispărut pe undeva prin America”.
N-a dispărut în nici o Americă.
Se află în România și-n posesia mea.
Așa cum bine se știe, cel mai cunoscut roman românesc peste hotare a fost (și încă mai este) „Ora 25”. Cartea a avut ciudata soartă de a deveni best-seller postbelic în străinătate, fără a fi fost tipărită și în țara de origine a autorului! Editată pretutindeni și-ntr-o mulțime de limbi, cartea a stat și la baza unui cunoscut film artistic american, în care rolurile principale au fost strălucit interpretate de Anthony Quinn și Virna Lisi. În general, cam asta se știe despre faimosul roman „Ora 25”. Publicul larg nu cunoaște faptul că receptarea entuziastă a fost urmată, repede, de contestări brutale – venite nu din partea criticii franceze, ci, conform tradiției… din aceea a românilor. Mai întâi, a celor din exil. Același Mircea Eliade, ce saluta atât de călduros apariția romanului, ajunge să-l declare pe C.V. Gheorghiu, un… impostor! Cioran, la fel.
Romanul apăruse la Paris în 1949, tradus de Monica Lovinescu. În anul următor, Monica pierde procesul intentat în legătură cu remunerarea traducerii. Litigiul afectează relații cu Gheorghiu, dar hotărâtoare pentru totala schimbare de atitudine a exilului va fi acuza (discutabilă) de antisemitism, susținută printr-o zgomotoasă campanie de presă și bazată pe fragmente din cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului” (prefațată de Arghezi). Virgil Ierunca și Monica Lovinescu contribuie substanțial la marginalizarea romancierului. Din spre țară urmau să se adauge contestările datorate lui Marin Preda, C. Ungureanu , Mircea Zaciu ș.a. Mai puțin important s-a dovedit faptul că, în romanul „Ora 25”, toate ideologiile sunt egal criticate și învinuite. Autorul nu vede nici comunismul, nici capitalismul drept căi ce ar duce la salvarea umanității, fiindcă europeanul n-ar avea de ales, de fapt, decât între două închisori. Iar „ora 25 ar fi prea târzie pentru mântuire”… În 1991, prin intermediul lui Aristide Buhoiu (care intenționa o ediție destinată românilor din America și deja tratase cu autorul) i-am solicitat dlui Gheorghiu permisiunea de a tipări cartea în România, la Editura FFPress din București. Am primit, repede, răspuns favorabil, urmat de un pachet conținând manuscrisul. În același an 1991, o editură bucureșteană publică „Ora 25”, utilizând, cum se precizează în prefață „,atât manuscrisul original, cât și versiunea franceză în care s-a tipărit cartea.” Mi-e foarte greu să bănuiesc ce au înțeles autorii prin „manuscrisul original”, câtă vreme dactilograma conținând corecturi făcute cu mâna autorului o primisem din USA, iar în cele două convorbiri telefonice avute, C.V. Gheorghiu nu mi-a pomenit nici o clipă de eventualitatea altei editări în spațiul românesc. Și de ce ar fi fost necesară recurgerea la „versiunea franceză”, câtă vreme autorul însuși tradusese cartea în limba română?. Am trimis în USA forma ultimă a textului, așteptând încuviințarea autorului pentru puținele noastre intervenții.
Dar C.V. Gheorghiu era grav bolnav și, după puțină vreme, am aflat știrea decesului. Ne-am zis că, în lipsa contractului editorial, am putea face uz de faxul în care Gheorghiu a scris cu mâna lui „d’accord, d’accord!” Ei bine, am găsit vechiul fax complet alb: literele se șterseseră definitiv; pur și simplu nu știusem că astfel de documente se cuvin obligatoriu fixate și dublate cu o copie xerox. Deci: autorul mort, faxul, șters, telefoanele, în vânt. După câteva săptămâni a venit și decesul Editurii FFPress, apoi a murit Buhoiu. Am dat peste manuscris triind hârțoage vechi. Forma românească definitivă a celui mai citit roman românesc a ajuns să aibă… un singur cititor! Dar, cine știe, poate, odată și odată, i-o suna și lui ceasul. Fie și la ora 25!