Noi suntem români…

Marin Sorescu ar fi împlinit 80 de ani. Prilej cu care criticul Bogdan Crețu, directorul Institutului de Filologie Română „Al. Philippide”, îi consacră un incitant articol într-un cotidian ieșean, aducând indirect un supliment de argumentare opiniei lui Daniel Cristea Enache potrivit căreia „nu există în cultura noastră o minimă solidaritate intelectuală”. Într-un fel, există totuși: solidaritatea de grup: intelectuală, desigur, dar, regretabil, foarte ades, amorală în esență. Chiar articolul criticului ieșean o demonstrează: doi foști miniștri ai culturii în perioada Iliescu, Andrei Pleșu și Marin Sorescu au parte de un tratament net diferit, dublul standard funcționând cât se poate de „la vedere”. Autorul se întreabă „de ce atitudinea dilematică a primului (…) a fost acceptată, pe când escapada politică a celui de al doilea, în fond o figură mult mai impresionantă literar, cu o operă amplă și de certă valoare, a fost anatemizată cu atâta furie?” Și tot el răspunde: „Oare nu și pentru că partida Pleșu își crease deja instrumentele mediatice foarte bune, care au impus direcția în lumea intelectuală, făcându-și din anticomunism (descoperit abil după prăbușirea regimului) rampă de lansare foarte eficientă?”
L-am cunoscut pe Sorescu cât se poate de bine, biografiile noastre având neobișnuit de multe puncte comune – evident, până în momentul în care Marin a ajuns ministru și subsemnatul, șomer – așa că pot depune mărturie sigură: n-a avut niciodată fir de stofă de ministru. De altfel, l-am și consiliat să nu accepte: funcția nu putea decât să dăuneze unui candidat la Nobel, câtă vreme Academia Suedeză premiază cu precădere scriitori antisistem. Aici îmi permit să mă despart de o supoziție a lui Bogdan Crețu, care consideră că Sorescu, propus în 1980 pentru Nobel, „fusese obstrucționat de partid, cu aportul unor colegi scriitori”. Deși a avut destule clinciuri cu cenzura (cum toți am avut…), Marin n-a fost niciodată un dizident incomod, iar acordarea marelui premiu internațional unui român ar fi constituit fără îndoială motiv de fală pentru „marile împliniri” ale „epocii de aur”, flămândă de recunoaștere internațională.
Ideea că Nicolae Ceaușescu n-ar fi îngăduit să fie premiat alt conațional înaintea sa este discutabilă: „marele cârmaci” râvnea Nobelul pentru Pace (doar nu pentru literatura… din discursuri, precum Churchill în 1953!). Traiectoriile rămânând diferite, gelozia n-ar fi avut temei logic (deși, adevărat, prea multă logică nu guverna pe atunci realitățile românești…).
Confrații scriitori, însă, care în 1991 îl denunțau pe Sorescu drept „o piedică în dezvoltarea spirituală a Olteniei” (!!), neîndoielnic vor fi acționat în amândouă împrejurările. Nu degeaba spunea Marin că „într-o țară ca a noastră, toate energiile se focalizează ca să omoare capra vecinului.” De altfel, se pare că, în 1993, ambasadorul Suediei i-ar fi și arătat lui Marin memoriul trimis la Stokholm de trei colegi scriitori – nomina odiosa. Există, de ce să n-o spunem, o obsesie românească a Nobelului, întemeiată pe un (poate) justificat sentiment de frustrare. Drept pentru care ne fălim și cu nominalizările, după care începem să căutăm cabale autohtone, dublate de suspiciuni la adresa atitudinii statului potrivnic. Ar putea fi întemeiate în cazul Blaga: atunci, în 1956, era posibilă o împotrivire oficială românească. Numai că Academia Suedeză n-a ținut niciodată seama de asemenea obstrucții; dimpotrivă, ele adăugau un plus de susținere propunerii – a se vedea cazul Soljenițân din 1970, cazul Pamuk în 2006 ș.m.a.
În 1980 și 1984 ar fi fost nominalizat Nichita Stănescu. Și aici este acuzată o opoziție oficială – care se bate cap în cap cu acuza de „poet oficial” ce i-a fost nu o dată adusă. Iar nominalizările înseamnă, de fapt, mult mai puțin decât ne-am obișnuit să credem. Și Stalin a fost nominalizat la Premiul pentru Pace și, zice-se, Ceaușescu. În 2003, Academia Diplomatică Europeană l-a propus pe Dumitru Mazilu. (Am enumerat, într-un articol mai vechi, sumedenie de propuneri, unele cu totul hazlii, trimise la Stokholm pe asociații culturale, chiar și de cenacluri literare!) În 1965, propunerea Arghezi a fost reținută pe o listă cu încă 89 (!) de candidați – Premiul l-a primit Șolohov. Comitetul Nobel face publică lista nominalizărilor doar după trecerea a 50 de ani – și, iată, avem surpriza să constatăm că Blaga n-a figurat niciodată! Dorli Blaga scrie că „statul român nu și-a dat acordul” – dar nu-l putea refuza decât după includerea candidatului pe lista „lungă”, unde refuzul s-ar fi preschimbat, conform uzanței, într-o… susținere! Este de reținut că, solicitată oficial, Academia Suedeză a răspuns: „N-a existat niciodată un dosar cu propunerea Lucian Blaga”. Nici nominalizarea cu care Rebreanu a fost creditat în 1940 nu-i confirmată. Sorescu, însă, a fost o nominalizare certă, tratată cât se poate de românește: cu… sictir confratern. Ăștia ni-s oamenii, (tot) cu ăștia defilăm.