Mulți dintre cei care au aplaudat entuziast numirea prim-ministrului Bolojan îl consideră acum nefericirea neamului și-l tratează în consecință, cerându-i tot mai imperativ, zi de zi, debarcarea: jos Bolojan!, altfel România se sufocă! Și-l contestă inclusiv personaje din propriul partid – în care-i președinte! Se respectă astfel regula galopului trădător de la prezumtivii învinși către virtualii învingători – ceea ce s-ar cuveni să aducă în discuție situația delicată a caracterului în etern neliniștitul nostru spațiu politic. Nimeni nu schimbă de bunăvoie tabăra învingătorilor cu aceea a învinșilor, în pofida paradei de principii, amenințării cu ieșirea de la guvernare, a pseudo-proceselor de conștiință și a bunelor intenții de care se face caz în motivațiile oferite presei. Dacă este ceva de admirat fără doar și poate în cazul lui Bolojan, apoi ar fi întâi de toate anduranța. Termenul provine din lumea sportului, având și generală aplicabilitate când ia în calcul „capacitatea de a menține în timp un anumit nivel de intensitate.” Ceea ce Bolojan face trudnic zi de zi și ceas de ceas. Există, desigur, limite și de natură fizică, și psihică, pe care, cel puțin până acum, prim-ministrul le-a trecut cu brio: și-a pus, cum se zice, „cornu-n pământ” și-o ține pieziș (întrutotul drept încă nu se poate) pe-a lui, în pofida troienelor de contestări. Nu cred că altcineva ar putea să le îndure pe toate fără să-și ia câmpii. Bucovinean fiind, deci mai aproape de căpoșenia ardelenilor, eu unul aș fi dat mintenaș bir cu fugiții fredonând distihul lui Alecsandri „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu mult mai bine țării și lui cu-atât mai bine!” Numai că Bardul de la Mircești întrezărea viitoarea legitimă înscăunare a lui Eminescu, pe când Bolojan așteaptă să-i lase locul lui Grindeanu…
Nu-i deloc ușor să fii declarat aproape oficial inamicul public numărul unu de către aceiași cetățeni (inclusiv onorata coaliție!) care, în mare, i-au acordat taman mandatul ce azi i-l contestă. Acceptată deloc entuziast, dar cu evidența imposibilei mențineri a situației-limită în care ajunsese țara, aproape tot românul a înțeles că, pe moment, nu-i altă ieșire decât reducerea de fonduri și tăierea din prejudicii, numai că totul s-a poticnit când s-au atins interese proprii: da, să se taie, dar de la mine, nu! Spre a se ajunge, românește, unde altundeva decât la Caragiale? – să se modifice primesc, dar să nu se schimbe nimic!
Lui Bolojan i se reproșează, între altele, că a recurs doar la tăieri și rășluiri în loc să se recurgă la profitabile investiții, numai că situația de moment necesita și impunea grabnice măsuri imediate, în vreme ce investițiile, dacă-s fericite, intră pe rod peste nu știu câți ani!
Premierul este încăpățânat și orgolios, mai dă din când și-n bară, nu și-a putut realiza multe dintre cele promise la instalare, este suspectat de vinovată „alunecare” către alt partid, da-și poartă cu rară tenacitate misia și vorbește totdeauna cu miez, înotând contra unui curent inversat care, pentru iluzorie păstrare de voturi, pur și simplu primejduiește țara.
Păstrând, desigur, proporțiile, e de menționat că s-a întâmplat și la case mai mari: „Doamna de fier”, prim-ministra Margaret Thatcher, după apriga contestare a reformelor ei drastice (aproape a dublat TVA-ul!) cu evident efect favorabil asupra finanțelor țării, a trebuit să demisioneze din pricina atacurilor provenite din propriul său partid. Maurul își făcuse datoria!
Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că defecțiuni de caracter au marcat apăsat destinele românilor, întoarcerea armelor și-n primul și-n cel de al doilea război mondial reprezentând tot atâtea momente, să le zic astfel, delicate – nu din punctul de vedere al utilității și inevitabilității istorice, cât din acela al rectitudinii etice ideale, probabil imposibil de tradus vreodată în fapt.
N-aș crede că poate fi reproșat unui popor atât de încolțit și de sfâșiat de dulăii istoriei cum au fost românii abaterile mai mult ori mai puțin scuzabile de la conduita ireproșabilă; din nefericire, lecția ultimei conflagrații arată că prea des are câștig de cauză nu caracterul integru, ci tocmai opusul său!
Iată, să mai scotocim prin cotloanele istoriei. „Vă declar în mod sincer că oricând mă voi simți fericit dacă mi se va da ocazia să servesc sub ordinele mele, Dvs. fiind convins dinainte că totul va fi numai spre binele țării și al instituției noastre (armata, n.n.)” – îi telegrafia mareșalului Antonescu generalul Racoviceanu. Nu iau în discuție cazul Antonescu, persoană controversată, așezată de istoria veacului în rândul criminalilor de război, mă interesează doar jenanta conduită a celor din jur în ipostazele fericit/nefericite de care Conducătorul statului a avut parte în perioada 1940-1944. Înaltele simțăminte pe care i le-a trimes telegrafic generalul Racoviceanu nu l-au împiedicat să se numere printre conjurații ce aveau să-l aresteze pe Antonescu în august 1944. „Dumnezeu să vă dăruiască zile multe pentru înfăptuirea uriașei opere. Vă rugăm să primiți asigurarea tot binelui pe care vi-l dorim” – îi scriau soții colonelului Ulea într-o depeșă din 1942. Nemții încă nu pierduseră războiul, așa că, desigur, conducătorul statului merita „tot binele”. Pentru ca același colonelul Ulea să se înregimenteze printre cei activ implicați în lovitura din 1944. „Mulți ani fericiți, spre fericirea și izbânda neamului!” – îi ura, lui Antonescu generalul adjutant Radu. Și tot printre complotiștii care l-au arestat pe mareșal vom întâlni și numele lui Radu!
Surprinzătoare mostră de cinism duplicitar oferă corespondența mareșalului cu Casa Regală. La 2 iunie 1944, când, practic, practic, era evident pentru toată lumea că Germania pierduse războiul, Regele îi trimite următoarea telegramă (probabil rămasă pregătită printre hârtiile Cancelariei): „Cu ocazia zilei de naștere, scumpa mea mamă și cu mine vă exprimăm urările noastre de multă sănătate și viață îndelungată!” (textele telegramelor apud ms. Gh. Buzatu). Ne place, nu ne place, asta-i istoria: îi dorea „viață îndelungată” tocmai cel care, după numai câteva luni, avea să-i decidă execuția, respingându-i cererea de grațiere!
Cum se vede, nu prea-i de așteptat credință deplină în preajma înaltelor sfere ale politicii „de vârf”, unde reprezentanți de elită ai puterii (Iuliu Maniu, Ion Mihalache și alți lideri politici ai momentului) s-au grăbit să aprovizioneze „Tribunalul Poporului” cu sumedenie de acuze și delațiuni la adresa celui căruia, doar cu un an înainte, îi declarau credință veșnică.
”Trădăm plângând și râdem trădând”, spunea Grigore Vieru.
