Iar ne batem cu turcii! Pe total general, suntem tari: 27 de meciuri jucate până acum, 14 câștigate, 8 nule, doar 5 pierdute. I-am bătut regulat cum se cuvine, cu 4-0 în 1961, cu 3-0 în 1965, din nou cu 4-0 în 1977 (taman când se împlineau 100 de ani de la Grivița și Plevna, izbânzile împotriva otomanilor în urma cărora România și-a obținut independența statală – să nu uităm că, în 2027, se vor împlini 150 de ani!). După care au urmat două rezultate amărâte (0-1, 0-2 în 2012 și 2013), încheiate cu un tonic 2-0 în 2017. Oricum, totalul totalurilor (încă) este net de partea noastră, și-mi place să sper că nu-l va avaria cumva meciul de joi. Dimpotrivă, avem șansele noastre, chiar dacă turcii dețin în lot jucători de la Manchester Un., AS Roma, Real Madrid, Borussia, Juventus Torino, Internazionale Milano, cu zeci de milioane creditate la Transfermarkt, în vreme ce noi avem în Națională un echipier cotat cu 400.000 de euro!
În fotbal totul este posibil, și cred că pot fi de interes mai degrabă eșecurile decât succesele, că dor mai tare și se uită greu. O probă: se întâmpla în 1965, deci, acum 61 de ani. Plecaserăm din București către Ankara cu un amărât de Il-14 – altfel, plin de nemărginit entuziasm, doar i-am ținut mai mereu pe turci la respect (fotbalistic, evident). Echipa României era alcătuită pe scheletul Rapidului și în conformitate cu sugestiile presei (ceea ce, după meci, in corpore, presa a negat). Difuzorul din plafonul avionului a început să zuruie, apoi s-a auzit vocea stewardesei care, în locul obișnuite formule ce precedă decolarea, a rostit cald, apropiat prietenește: În numele echipajului avionului și al Companiei TAROM, urăm mult succes echipei României în preliminariile campionatului mondial!
Au fost aduse apoi sandviciurile; tartinele cu șuncă de Praga erau din vreme pregătite cu îndemnuri încropite din maioneză: Hai, Georgescu!, Hai, Dane!, Hai, Andrei! „Era mai simplu” – a dat sugestii Pârcălab – „dacă scriați numerele de pe tricouri, le găseam mai repede” (la căldură, maioneza se cam se lăbărțase…). Neexistând tartina cu „Hai, comentatorul!”, mi-am înfipt dinții cu credință într-un neutru Hai băieți! Dedesubt apăruse Istanbulul și lucirile Cornului de Aur, dar n-au fost deloc de bun augur: aflată din 1952 în NATO, armata turcă n-a îngăduit avionului unei țări a Tratatului de la Varșovia să treacă, până la Ankara, peste nu știu ce zonă interzisă, așa că ne vor duce ei mai departe, cu un avion dungat al Türk Hawa Yollari. În care nu mai încăpeam toți!
Fiind ultimul pe listă, am mai zărit doar dungile albastre ale aparatului băștinaș dispărând în zare cu echipa noastră cu tot. Nu mai spun cum am ajuns la Ankara, noroc că, pe vremea aceea, turcii mai vorbeau și ceva franceză… Stadionul „19 Mai” (în Turcia, ziua internațională a tineretului și sportului) nu m-a impresionat până în momentul în care fanfara a intonat prima măsură a imnului național. Am văzut destule astfel de momente, dar cele ce se petreceau la Ankara (și, de regulă, în toată Turcia) n-aș crede că au egal! Dintr-odată, toți spectatorii și-au unit năvalnic vocile, și n-au dat-o cotită, cum se mai întâmplă la noi, după strofa a doua (a se avea în vedere sigură terifianta explozie vocală așteptată și-n meciul nostru de joi). Cupa de beton realmente vibra sub asaltul zecilor de mii de glasuri, pocnetul talgerelor fanfarei parcă transmițând trosnituri scheletului de metal care susține tribunele. Imnul se cânta la fortissimo, de-a dreptul urlat, totul în jur trepăda, cu aerul dimpotrivă.
Pe vremea aceea rar existau cabine de transmisie (n-am avut nici pe impecabilul San Siro!), transmiteam fie de pe marginea terenului, fie ca aici, direct din tribună, cu zeci de turcaleți zgomotoși ciopor în jur. Drept pentru care n-am avut cum să aud telefonul de la București care cerea semnalul cunoscut în radiofonie sub numele de heterodină. Aud, până la urmă, vag distinctă, o frântură din vocea telefonistului de la „masa internațională Victoria”, dar cum a venit, așa s-a dus: „ești în emisi…” Și cu atât am rămas! Mi-am luat inima în dinți și am anunțat la microfon „ateție, Bucureștiul, număr până la zece și-ncep transmisia”. N-am mai avut tot timpul meciului certitudinea că sunt auzit.
Cred că am transmis de la Ankara unul dintre reportajele mele cele mai slabe – dar, la urma urmei… în ton cu jocul. Care, în minutul 13, era aproape tranșat: Fevzi (singurul rămas din formația care pierduse la scor meciul recent cu Cehoslovacia) marcase simplu și ușor, profitând de o neînțelegere flagrantă între mijlocașii noștri. Se profila tot mai limpede o înfrângere, și neașteptată, și cumva logică: se vedea de la o poștă că echipa Turciei, după rușinosul 0-7 cu cehii, posedă exact ceea ce nouă ne lipsea acum: pofta de joc, ambiția nemăsurată și dorința aprigă de victorie. Noi parcă venisem s-o culegem, nu s-o smulgem! Lucrurile astea se simt și se văd, nu trebuie să fii numaidecât mare specialist pentru a le desluși! Echipa alcătuită „pe scheletul” Rapidului n-a jucat nici indolent, dar nici entuziasmant. Singurul nostru echipier cu adevărat dârz (și-atât) a fost Dan Coe, chiar dacă mi-au displăcut răbufnirile temperamentale soldate cu șuturi în plexul adversarului, ca și eternele lui vociferări. Ceilalți, parcă jucau o miuță cu echipa Sanatoriului de la Agigea!
Dumitriu, după vreo cinci driblinguri izbutite, a „intrat în atenția” fundașului Sabahattin, care, luându-l de câteva ori „cu fulgi cu tot”, l-a potolit repede pentru tot meciul. Pârcălab, emotiv cum îl știam în jocurile din deplasare, s-a pierdut (mi-a mărturisit la întoarcere) din momentul în care tribunele la unison au intonat imnul de se cutremurau și barele. V. Alexandru a făcut o întindere până la urmă salvatoare pentru el, și a trecut figurant pe extremă (nu-mi mai amintesc cum erau pe atunci regulile cu numărul înlocuirilor), Codreanu lăsa barem impresia că muncea ca o furnică, dar fără exprimări cu adevărat notabile: centrările lui nu găseau pe nimeni să le ia în serios. Nu mai detaliez: repede, gazdele au marcat al doilea gol, și-ntr-un târziu, Georgescu, luându-și inima în dinți, a șutat de departe, obligându-le pe Nihat să scoată mingea din plasă.
Câștigând cu 2-1, turcii răsturnau complet pronosticurile: Sandro Puppo, antrenorul selecționatei turce, nu mai știa pe cine să pupe, iar D. Ertan, conducătorul tehnic, ținea să reamintească (urlând pur și simplu în franceză) câtă dreptate avusese în ajun, când a declarat că, pentru a învinge, elevii săi au nevoie mai întâi de sprijinul publicului, apoi de un moral excelent și, în fine, de ceva noroc: „am avut de toate!” striga dl Ertan îmbrățișându-l pe unul dintre tușieri, fără să mai țintă seama că-i intra mânerul steagului galben în coaste. Ceva mai încolo, dl Erhan Șeref, președintele Federației de fotbal, a găsit de cuviință, în semn de suprem entuziasm, pur și simplu să… leșine! Câțiva amici îi dădeau palme ușurele, invitându-l să-și revină: „să ne bucurăm, nu-i timp de leșinuri!”
În tabăra noastră, deocamdată liniște. Dezechipându-se, Dumitriu (care debutase în Națională) a șoptit: „Am jucat prost, așa-i?” L-a consolat Gică Popescu: „Ai să mai joci, și ai să joci bine!” Mai puțin afectat, V. Alexandru căuta să demonstreze că mijlocașii au jucat slab deoarece… adversarii utilizau mingi lungi, care treceau ca ghiuleaua peste zona noastră. Dan și Motroc, care au constituit un adevărat punct nevralgic al echipei, se învinuiau reciproc. Ceilalți, bineînțeles, tăceau…
A doua zi, ziarul Akșam remarca pe bună dreptate că „Tot ce a fost mai frumos în acest meci au făcut românii!” Într-adevăr, a fost vizibilă superioritatea tehnică (nu știu dacă așa va fi și joi!), dar punctele celui de al 186-lea meci al Naționalei… s-au dus. Un meci pe care l-am fi putut câștiga, și pe care nici neșansa, nici arbitrul, nici terenul nu mi l-a „răpit”, ci subțirea dăruire totală în joc a lipsit capricioșilor noștri fotbaliști. Și dacă nu s-ar fi dovedit că aceiași oameni pot fi capabili de adevărate acte de eroism pe teren! De luat aminte, au mai rămas două zile până la fatidicul joi!
