Ca să te naști tu, ai avut nevoie de 2 părinți, 4 bunici, 8 străbunici, 16 stră- străbunici, 32 stră-stră-străbunici, 64 stră-stră-stră-străbunici… și tot așa înainte. Pe net se face și un sub-total parțial: pentru ca să te naști astăzi tu, din 12 generații anterioare a fost nevoie, în ultimii 400 de ani, de 4094 de strămoși.
Dacă te chema, să zicem, Ciubotaru, cel puțin 4000 dintre ei, adică 99,1%, și-ar fi spus cu tărie numele de familie așa cum i l-au fost nășit strămoșii vreme de 40 de secole (și câte vor fi fost înainte) adică ori Ciubotàru, ori Ciubotàriu, de fiecare dată cu accentul pe a și nicicum altfel. Subit, în străluminatul veac 21, urmașii Ciubotàrilor, acum cu buletine de oraș, au devenit subit Ciubotarìì, mutându-și și patronimicul pe o treapta unei silabe de ei inventată. Drept pentru care Moș Nechifor Coțcàriul a devenit Coțcarìul (și el cu o silabă ilegitim adăugată!); n-ar fi mare mirare, trendul aflându-se în plin avânt, să avem parte curând și de Ștefan cel Marìu!
Sunt de discutat (și ar avea cine s-o facă!) două chestiuni: prima – șubreda legitimitate. A doua – motivația aberației lingvistice în sine. Există (și rezistă!) teoria prevalenței uzului: dacă așa se zice „în popor”, așa să se accepte și-n fila cărții, normarea academică (care acum oricum nu prea mai contează!) urmând apoi s-o accepte și dicționarul. Asta-i teza de la Chișinău a moldoveanului Vasile State, autorul stupidului „Dicționar român-moldovenesc”, la rândul ei descinsă din teoriile anii ’50 ale unui L. Madan et. comp., potrivit cărora dacă „lumea zice chișor și nu picior, atunci așa să rămână și-n scris”. Numai că, în cazul nostru, e mai degrabă invers: zicerile strâmbe ale radioului și televiziunii sunt cele care dau ridicol ghes „optimizării” limbii vechilor cazanii.
Am văzut la nu mai știu ce post TV cum se chinuia o fătucă să pronunțe „modern” numele Căpriòru devenit, desigur, Căpriorìu. Păi sigur, să-nvățăm de la lumea civilizată, nu vedeți cum francezii evită să-i spună tenismenului Manarìno, cum am accentua noi, altfel decât pedalând pe ò, adică Manarinò? La ei se poate, la noi, de ce nu? N-aș crede în vecii vecilor că uzul va fi sugerat, în luminosul nostru spațiu mioritic, imposibile contorsionări vocale de tipul Căpriorìu (cu accentul pe i), care-ți stâlcesc limba-n gură, fiindcă substantivul cu pricina ar suma acum plebeu, vetust și ruginit, „și-n popor” se spune acum altfel, fiind necesare reparații de structură în intimitatea cutărui substantiv. Nu-i vorba de nimic altceva decât de copilărirea din prima tinerețe, când prenumele ni le redesenam ca-n „lumea bună”, Miți devenind Mitzy, Domnica, Dominique, Florica, Florence. Toată trimiterea lexicului strămoșesc către nordul ridicol al pronunției bănuită mai „elevată” e-un semn evident de incultură, și-a fost posibilă inclusiv datorită faptului că nu există diferența grafică. În acte, atât Grădinàriu cu â din a, cât și Grădinarìu cu î din i arată identic – și nici silaba ilicit introdusă n-are ființare scriptică – la o adică, n-ai ce contesta!
Mai evidentă este însă inconsistența motivării în sine, dacă se apelează la o întrebare simplă: avem sau n-avem dreptul să zburătăcim cum ne este voia prin comoara sacră a onomasticii neamului, operând modificări de nimic și de nimeni legitimate? Practic, se modifică nume proprii care, cum s-arătat la începutul acestei tablete, viețuiesc în pace și onor de sute și sute de ani ocrotiți în cuibul culturii naționale. Neschimbate fiind, au devenit și repere ale stabilității noastre la Carpați și Dunăre. Practic, în tele-media radio și în tv, nemotivat și neavizat de cei în drept (specialiștii Academiei, forurile universitare etc.) pur și simplu se schimbă denumiri din vechime tezaurizate și cu grijă păstrate așa cum strămoșii le-au gândit și înfăptuit. Faptul că se numesc „nume proprii” nu înseamnă că le putem vântura când și cum vrem, le avem doar în simplu leasing de la cei ce-au trăit cândva pe meleagurile noastre, cu sarcina să ducem mai departe prin veac numele lor românești.
Ca să modifici legal la primărie astfel de nume, ai nevoie de un purcoi de acte și de hotărâre judecătorească, dar ca să-l transformi radio-video pe Covătàru în Covătariu ți-e de-ajuns un strop de imaginație proprie și-atât.
Iar marea întrebare se așază abia acum: la urma urmei, DE CE? De ce-i nevoie de această mare mistificare, cui prodest, de ce este îngăduită? Mă tem, însă, că vorbesc absolut în van, fiindcă cele de mai sus, iresponsabil îngăduite, s-au încuibat și împământenit acum temeinic, precum și idioata înlocuire a lui „ca” prin „ca şi”. „Eu, ca şi profesor…” – l-am auzit la tv pe un ditamai intelectual. Ca şi făr-de-carte, asta eşti, musiu! – s-ar cuveni să i se replice, dacă ar avea cine, unde şi cum.
Incultul universitar (!!), apăsat de spaimele ignoranței sale într-ale gramaticii, prinde din zbor orice inovație tâmpă şi, cu iluzia „corectitudinii” ciupite după ureche și a accesului la vorbire „aleasă”, mută cotigarul prostiei dintr-un şanț în celălalt. „Ca profesor” e un simplu enunț. „Ca şi profesor” presupune și o comparație. Unde-i? Protestez și o fac degeaba, fiindcă, din Pocreaca până-n Parlament, Guvern, Președinție (inclusiv în cazul unora dintre foștii președinți), bietul „ca” nu mai funcționează fără cârja boantă a parazitului „şi”. Cum am mai spus, incultul Eminescu ar trebui și el, desigur, corectat: „Trecut-au anii CA ŞI norii lungi pe şesuri”. Păi, nu? Mă tem că astea-s cauze pierdute și numele abuziv modificate, precum și minunăția tâmpă a lui ca și rămân neclintite. Prostia, ca și rapănul, se încuibă lesne și se curăță trudnic. Dacă datorită grației Domnul, ici-acolo mai și trece, n-o face fără să lase urmele unor neștirbite sechele.
