Premierea Hertei Müller readuce în actualitate discuția pe tema „românii și Premiul Nobel”. N-avem prea multe de spus – mai întâi, fiindcă lista-i scurtă și laureații noștri s-au afirmat în afara României. Apoi, datorită faptului că despre singurul care și-a trăit întreaga viață în țară… nu se știe mai nimic! Primul deschide lista, desigur, George Emil Palade, născut la Iași în 1912. A primit Nobelul pentru fiziologie în 1974, împărțit cu Albert Claude și Christian Duve. Marea lui șansă a fost căsătoria cu Irina, fiica industriașului Malaxa, ce i-a permis o emigrare în USA fără griji materiale, precum și posibilitatea de a-și consacra toate energiile cercetărilor științifice în domeniul biologiei celulare. Palade a murit în USA, la vârsta de 96 de ani. Al doilea pe listă este Elie Wiesel, născut la Sighetul Marmației, într-o familie de evrei habotnici. În 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace. Wiesel, care și-a pierdut familia în lagărele naziste, a fost președintele Comisiei Americane a Holocaustului și inițiator al construirii Muzeului de la Washington D.C. Predă și acum, la 80 de ani, la Universitatea din Boston. Proaspăta laureată Herta Müller a urmat cursuri de germanistică și literatură română la Universitatea din Timișoara (1973-1976).
În Jurnalul său, Paul Goma contestă vehement pretențiile de disidență ale scriitoarei, arătând că nu putea „să ia poziție față de Revoluția maghiară” (în 1956. Herta avea doar trei ani…), că „Grupul de acțiune Banat” al tinerilor germani a strălucit prin… totală lipsă de acțiune, că soțul Hertei „a avut funcții de conducere în instituțiile comuniste ale vremii” ș.a.m.d. O fi așa, n-o fi, ăștia-s laureații noștri Nobel, cu ăștia defilăm.
Dar urmează surpriza: mai există un conațional distins cu prestigiosul premiu, un om de știință care și-a trăit întreaga viață în România și despre care aproape că nu se vorbește: Ion Moraru. S-a născut în 1927 la Dârlos-Sibiu (ce rodnicie are pământul Sibiului, care, la nevoie, poate furniza și prim-miniștri…), a absolvit Medicina la Cluj, unde a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, până la aceea de șef al catedrei de fiziopatologie. În lumea medicală, nu-i deloc necunoscut: a fost directorul Institutului „Mina Minovici”, director al Institutului „Babeș”, vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale și ne-a reprezentat țara în Comitetul executiv al Organizației Mondiale a Sănătății.
La un moment dat, a fost și ministru adjunct al sănătății (1966-1969). Sub redacția lui Ion Moraru apar tratatele de „Medicină legală” (1967) și „Anatomie patologică” (1980), dar nu numaidecât cercetările științifice i-au adus notorietatea internațională, cât direcționarea lor. Nobelul pentru Pace i se va atribui pentru activitatea în „International Physicians for the prevention of Nuclear War” și l-a primit în 1985 împreună cu Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (USA), co-președinți ai organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”.
Numai că Premiul Nobel pentru Pace „trebuia” să-l ia, așa cum se știe, Nicolae Ceaușescu. Faptul că înalta distincție a fost atribuită altui român s-a receptat ca adevărată jignire, o sfidare la adresa țării și a „eroului între eroi”. În consecință, nici nu s-a „făcut vorbire” despre onoranta premiere a lui Moraru și… i s-a refuzat viza pentru Stokholm; discursul pregătit pentru ceremonia decernării a rămas nerostit. Ironia sorții face ca singurul laureat ce și-a trăit viața în România să treacă în cealaltă lume la 20 decembrie 1989, cu numai două zile înainte de căderea regimului ce i-a barat calea către cea mai prestigioasă și jinduită distincție a lumii. Este înmormântat la Dârlos-Sibiu și școala din localitate îi poartă numele. Nu-l veți găsi menționat în cărțile de istorie – probabil, n-are meritele Andreei Esca.
