Noi, pâinea cea de toate zilele

Frământare și abur. Dacă am vorbi despre o pâine și despre facerea ei, dincolo de eticheta așezată pe ambalaj stau istorii ale mamelor sau bunicilor sau măcar ale vreunei gazde de vacanță, care au așezat mâinile malaxor pentru coca de făină, apă și drojdie și, de n-o fi fost post, și niscaiva lapte, peste care s-a presărat o adiere de sare.
Știți, pâinea e ca noi. E o frământătură. Care se frământă singură și uneori e frământată de altcineva. Unii dintre noi suntem franzelă aurie, alții rotundă românească, unii pită, alții prescură. Fiecare cu aportul nostru, spre mântuirea personală și a celor din jur. Într-o lume de frământări, noi, creștinii, suntem pâinea care, sfințită de aburul Liturghiei, hrănim gurile flămânde de liniște și ne așezăm spre frângere în mâinile celor care încă nu ne înțeleg dospirea, dar care vor fi învăluiți de aroma caldă a faptelor noastre frumoase. Se întâmplă să mai dăm uneori gust de neghină, căci ploaia ce ne-a udat ne-a strâns în țărână și păcate, dar buzele gustând din cuvintele noastre vor fi iertat neputința sau îndărătnicia în creșterea de spice, cu fruntea continuu căutând spre cer, spre soare și spre pace.
Dimineața, atunci când ne trezim, cei mai mulți dintre noi plecăm gândul, apoi fruntea și genunchii spre lumină. Și cerem putere în noua zi, ca frământările noastre să fie bineplăcute Lui și celor de lângă noi. Odată cu primii pași apar grijile și planurile ce se tot încovrigă, smulgând din noi rugăciune și nădejde. Să căutăm pacea, căci ea e sarea ce dă gust pâinii. Să vă odihniți pe voi în cei din jur și pe cei din jur să-i așezați în sufletele voastre. Fiți apă celor însetați și hrană celor flămânzi, după cum știm de milenii, din vorba sfântă de pe munte. Să ne purtăm sarcinile unii altora, ne-a sfătuit Apostolul, fiindcă în unitate e și creșterea. Din câte boabe măcinate se face pâinea așa și din noi, din mulți, se face jertfa vie pentru Dumnezeu. Căci ziua, în toată desfășurarea ei, ne întoarce pe toate părțile, ne ridică, ne coboară, ne zguduie, până când seara ne așează pe cel mai înalt piedestal al vieții noastre umane, familia. Aici povestim, zâmbim, lăcrimăm, primim putere și dragoste, întocmai precum pâinea frământată din roadele trudei noastre și din mila lui Dumnezeu.
Și în focul iubirii noastre se coace o nouă pâine azi și o alta mâine – și tot așa, câte zile vom avea, hrănindu-ne pe noi și pe cei din jur și măcar din când în când, de nu reușim în fiecare zi, pe Cel care ne cere și pe Cel care ne dă spre a-L da înapoi, spre sfințirea tuturor. Și, astfel rostim Cuvântul care ne-a așezat pentru veșnicie în minte și în inimi rugăciunea: pâinea noastră ce de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi… (Pr. Ștefan Zaharia, sursa: Ziarul Lumina)