Aceste rânduri nu atentează la glanda lacrimară. Misterul existenței vieții după moarte se dovedește un moft când realizăm că există viață înainte de moarte. Tragic este când realizăm asta pe propria piele. Ne dăm de ceasul morții (ce potrivită expresie!) când pierde echipa favorită sau când pierdem un pariu în ultima secundă. Iar undeva, pe un pat de spital, un băiat se trezește prizonier al propriului trup în urma unui fapt banal care i se poate întâmpla oricăruia dintre noi care mai ieșim la un fotbal în curtea școlii, pe sintetic sau oriunde se poate bate o minge. O încercare de deposedare scăpată de sub control, o alunecare urmată de dezechilibrarea adversarului care cade peste tine. De cele mai multe ori îți întinde mâna și te ajută să te ridici. Uneori te înjură pentru că ai scăpat caii. Ne enervăm și răspundem la fel, dar nici nu ne trece prin cap ce bine e că am scăpat numai cu atât. Fiindcă alteori ne mai rupem o mână, un tendon. Pentru Mihai Neșu înlănțuirea detaliilor au făcut o vertebră să cedeze. Iar acum speră la o viață ca a noastră, a celor care o trăiesc ca și cum li se cuvine.
Pe terenurile de sport au mai căzut oameni tineri din picioare, ca frunzele, toamna. În urma unui incident fizic îmi amintesc doar de un tânăr portar de la Craiova, tot în timpul unui antrenament, în timpul pregătirii de iarnă. Mai de curând, un rugbist își odihnește tinerețile într-un scaun cu rotile. Iar și mai de curând, un ciclist și-a încheiat orice socoteală cu viața asta. Toți aceștia, ca și Neșu, revoltător de tineri. Acum sperăm, alături de el, să se termine cu bine. Poate ne-am înmuiat puțin, dar mâine vom fi la fel de impetuoși. Nouă nu ni se poate întâmpla. Ce viață ar mai fi aia dacă am fi conștienți că tot timpul moartea e mai aproape decât bătrânețea?!
