Noi înșine suntem făuritorii vieții noastre veșnice

Avem impresia că viața duhovnicească și intelectuală își au originea în trupul pe care-l primim de la părinții noștri. Însă, după firea lui, duhul nostru este cu totul altul. În măsura în care noi lăsăm acest duh să sporească în noi, înțelegem că originea îi este în Dumnezeu. Vreau să spun că pricepem că el nu provine de la fire, ci ne vine de la Dumnezeu. Ființa noastră cea adevărată începe prin existența noastră, adică prin nașterea noastră în trup. Apoi, mai târziu, vine un moment în care rostim cuvântul „libertate” și, după aceasta, ne rugăm: „Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pre Pământ”. Să strigăm către Tatăl nostru cel veșnic, iată, cu adevărat, Singurul pentru care merită să trăim! Noi suntem făuritorii vieții noastre veșnice.
În fiecare zi suntem zdrobiți de muncă și înconjurați de materia ce ne apasă neîncetat. Avem impresia că încă nu am dobândit adevărata viață. Domnul spune că Împărăția Cerurilor se dobândește prin mari osteneli și că cei ce se străduiesc pun mâna pe ea (cf. Matei 11, 12). Noi săvârșim o experiere remarcabilă atunci când auzim aceste cuvinte în adâncul inimii noastre: „și cei ce se silesc pun mâna pe ea”. De aici reiese că noi înșine suntem făuritorii vieții noastre veșnice. Dumnezeu ne creează în chip potențial, iar după aceea toate celelalte se împlinesc: darurile lui Dumnezeu și căutările noastre create de veșnica-I iubire.
Să te slobozești de povara materiei!
Tocmai despre aceasta aș vrea să vă vorbesc mai cu seamă acum, când viața însăși ne obligă să lucrăm cu pietre, cărămizi, prundiș, pământ etc. Cum să unim viața duhului nostru cu nevoia de a lucra cu cărămizi, de „a face cărămizi” (conf. Ieșirea 5, 14)? Aceasta nu se săvârșește fără luptă. Întrucât pentru noi lucrurile nu decurg întotdeauna ușor cu Dumnezeu. Mai degrabă rareori este cazul. Mai tot timpul întâmpinăm osteneli și neînțelegeri: micimea noastră nu este în măsură să cuprindă Dumnezeiescul Duh. Cum să depășim această influență a materiei asupra noastră? Pe când aveam vârsta voastră, aveam bucuria de a lucra, de a face eforturi pentru a obține Împărăția iubirii veșnicului Părinte.
Suntem chemați să avem aceeași viață cu a lui Dumnezeu
Trăim în lumea aceasta ca într-o închisoare strâmtă. Prin contrast, trebuie mai mult să vorbim despre libertate. Sunt clipe în care Dumnezeu ne cercetează cu puterea Lui, cu energia Lui necreată, ca să mă exprim în termeni teologici, și atunci e limpede pentru noi că ne-am născut din Dumnezeu și că suntem chemați să avem aceeași viață cu a Creatorului nostru.
Duhul nostru nu se împlinește decât cu Absolutul
În această perioadă din viața mea, a comunica cu voi a devenit un aspect foarte important. A vorbi despre libertate și despre căile care duc la ea nu este, totuși, ușor pentru mine acum: de aceea este mai potrivit să citiți ce am scris cu privire la aceasta în cărțile mele, mai degrabă decât să fiu ascultat vorbind despre aceasta. Însă comunicarea dintre noi ne-a devenit vitală.
Duhul nostru ceresc este format în mod straniu: pentru el, un gând nu este deplin mulțumitor decât atunci când acesta se referă la Absolut, la Veșnicie. Însă suntem obligați să muncim. Am trecut prin tot ce trăiți voi acum, însă acum duc o cu totul altă viață decât a voastră. Aș vrea să vă transmit entuziasmul duhului nostru atunci când Dumnezeu ne cheamă să luptăm pentru zidirea propriului locaș duhovnicesc.
Să zidești o casă și o biserică…
În destinul mănăstirii noastre observăm un plan remarcabil al lui Dumnezeu. Am început cu nimic, întocmai cu creația lui Dumnezeu „de la nimic”; fiecare pas ne-a costat eforturi mari. Iar acum, când locul pe care-l deținem a devenit insuficient pentru noi, Dumnezeu ne-a dat un nou spațiu pentru zidirea locașului nostru. Priviți zidirea acestui locaș în toate amănuntele lui ca pe o sarcină încredințată de către Dumnezeu. Multe persoane au venit într-un loc deja amenajat, însă nouă Domnul ne-a oferit privilegiul de a uni două procese: cel al rugăciunii liturgice și cel, mai încet, al zidirii unui locaș din cărămizi, al unei biserici din cărămizi, construite cu pietre și cărămizi. Iar voi acum faceți răbdare pentru o vreme: poate pentru doi, poate patru, poate șapte ani, însă zidiți o casă și ridicați o biserică. Omenește vorbind, eu aș începe cu ridicarea bisericii, iar apoi doar aș întreprinde pe cea a casei noastre. Însă noi nu suntem întru totul liberi. Suntem legați de legi care conduc viața acestei țări. Nu putem începe să construim casa fără permisul de construcție.
… un loc pentru a ne face fiii Părintelui ceresc
Așadar, pătrundem iarăși într-o perioadă istovitoare, însă cei ce se străduiesc să lucreze conștiincios vor pune mâna pe Împărăția veșnică. Niciodată nu trebuie să pierdem din vedere că ne-am adunat cu toți aici pentru a trăi veșnic cu Dumnezeu. În aceasta stă sensul tuturor întâlnirilor mele cu voi. Vorbesc incoerent, dezordonat, însă tot ce vă spun are ca țintă doar acest gând: cum putem noi face din acest loc, din această mănăstire, înainte de toate o casă de rugăciune, un locaș pentru zidirea vieții noastre în Iisus-Hristos și pentru a fi făcuți de către El fiii Tatălui ceresc, „Tatălui nostru Care este în ceruri…”.
Libertate de a ne ruga pentru lumea toată
Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb dacă e cu putință să faci educația unei persoane doar după o linie pozitivă, evitând căile negative… Atunci când am sosit la Athos, m-am pomenit în condițiile unei mănăstiri athonite, anume – de a fi condusă de un egumen înconjurat de câțiva Bătrâni care se îngrijeau de viața mănăstirii în general și a fiecărui viețuitor în parte. Atunci m-am simțit liber să mă las cu totul în voia planului lui Dumnezeu. Această libertate a fost pentru mine un dar atât de însemnat! Un colțișor din chilia mea. Chilia mea nu era mai mare decât cele ale surorilor din casa pe care noi am construit-o. Îmi era de ajuns ca să îmbrățișez lumea întreagă în rugăciunea mea.
Când fiecare activitate devine un act liturgic
Vedeți, spun cuvinte fără ordine, nici logică, însă cred că, în pofida a toate, oarecum, vă transmit viața mea și că, în viitor, veți aborda procesul de creație cu mai multă inspirație. Atunci când ne limităm în toate și când renunțăm la toate, atunci când dorim numai să auzim Numele lui Dumnezeu, să-I ascultăm cuvintele, poruncile, să-L pomenim și să fim legați de El prin toată ființa noastră, orice activitate devine un act liturgic de o mare semnificație.
Așadar, revin asupra acestui punct: că nicio soră și niciun părinte să nu creadă că face o ascultare fără importanță: să pui cartofi, să semeni fasole, să le uzi etc. Să fii grăbit, să fii obosit… Orice ați face, totul este săvârșit pentru zidirea unui templu pentru Liturghie. Și atunci, duhul nostru va pătrunde în ceea ce a avut loc, istoric vorbind, acum două mii de ani, atunci când Hristos era încă cu noi pe pământ și, astfel, se va uni cu El; timpul se va scurta și două mii de ani vor deveni la fel de transparenți precum un cuvânt. Iar dacă aceasta este adevărat în conștiința noastră pentru două mii de ani, toate epocile viitoare, fie și mii de ani, se vor aduna într-o rugăciune care cuprinde totul.
Taina ființei, a ființei ipostatice, personale, nu este rezolvată!
În chip straniu, acest principiu trăiește în fiecare dintre noi și chiar în Dumnezeu. Acest principiu caută pururea ceea ce este absolut. O persoană unică nu poate trăi deplin. Noi am primit revelația că, în ființa-I veșnică, Dumnezeu Însuși nu este Unul, ci Trei. Noi nu-L concepem pe Dumnezeu ca pe un Ipostas unic. Plinătatea revelației despre Dumnezeu întreit-ipostatic ne arată cu adevărat: chiar în Dumnezeu, Fiecare Persoană trăiește, prin comuniunea cu o altă Persoană, un alt Ipostas.
Deși întruna cugetă la ceea ce este fără început și fără sfârșit, omul simte nevoia de a vorbi despre aceasta unei alte persoane și de a viețui cu alții. Această comunicare dezvoltă părtășia întru ființă. Viața de obște oferă posibilitatea de a realiza această părtășie. Nu vă voi spune de ce, o știți cu toți.
Rugăciunea pentru unitate întărește comuniunea
Apreciați faptul că, în familia noastră, puteți cu adevărat rămâne într-o rugăciune neîntreruptă pentru toți cei care s-au adunat în acest loc. Pentru ca energia comuniunii să fie neîntreruptă în noi, risc, poate, dându-vă un text ca model de rugăciune pentru unitatea noastră. Atunci veți vedea cum se ivește în noi o putere cu totul duhovnicească pe care o resimțim ca libertate și cum, puțin câte puțin, plecând de la cele neînsemnate, se naște veșnicia cea mare. În cartea mea am scris că, după săvârșirea procesului vieții noastre pe pământ, primim, de suntem mântuiți de către Dumnezeu, viața fără de început și, de aceea, vom uita până și sorgintea noastră pământească…
Sunt, cu adevărat, oripilat atunci când aud ce am spus și cum am spus-o. Întotdeauna mi-e rușine de aceasta. Da, însă e pentru că mă străduiesc să găsesc un cuvânt pentru a exprima inexprimabilul. În pofida a toate, mă gândesc că, dacă le săvârșim pe cele mici, de pildă: să gândim de bine cu privire la toți și la fiecare, de toți frații și de toate surorile; să nu primim gândurile rele; să nu îngăduim ca un duh rău să ne stăpânească inimile și să nu-i judecăm pe ceilalți, vom ajunge, puțin câte puțin la o stare în care simțim entuziasm când intrăm în comuniune cu orice persoană.
Să treci totul în domeniul duhovnicesc
Mă voi strădui să vă ofer această rugăciune care nu trebuie să vă fie o regulă obligatorie. Ea este mai curând un model care vă arată pentru ce să vă rugați, cum să biruiți apăsarea materiei și cum să aduceți totul în domeniul duhovnicesc.
Dumnezeu este Duh… Noi folosim o expresie stranie atunci când spunem: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. De ce Celei de a treia Persoane I se spune „Duh”? Nu este, oare, prima Persoană, Tatăl, Începătura a toate? Iar Tatăl duh este și Fiul este duh și Sfântul Duh este duh. Domnul a spus: „Duh este Dumnezeu” (cf. Ioan4, 24). Astfel sporim, treptat, spre o altă formă a ființei care este cu neputință de descris în cuvinte și de făcut cunoscută celor care nu au cunoscut-o prin cercare.
Cei ce scriu fără a-L cunoaște pe Dumnezeu
Îmi vine acum un gând înfricoșat: multe dintre cărțile despre creștinism sunt scrise de persoane care nu L-au experiat pe Dumnezeu, de persoane al căror intelect este pur pământesc. Cum să scapi de influența lor? Nu demult, mi s-a întâmplat să discut, în prezența părintelui Simeon, cu câțiva vizitatori. Interlocutorii noștri erau persoane dragi nouă. Vorbeam despre faptul că, în lumea contemporană, apar cărți scrise de către persoane care sunt formate doar pământește și care, în realitate, nu L-au trăit niciodată pe Dumnezeu – căci, dacă L-ar fi trăit, ar gândi altfel. Noi vorbim de duh însă, pentru acești oameni, duhul este un mit. Atunci când vă rugați lui Dumnezeu pentru voi, apoi pentru toți frații și surorile și, din ce în ce mai mult, până la cuprinderea întregii umanități, duhul vi se obișnuiește cu trăirea în această sferă; atunci multe dintre faptele incontestabile prin adevărul lor au loc în viața voastră.
Din neant la viața veșnică
Cât de mult îmi doresc acum să vă transmit tot ce am, iubiții mei frați și surori! Zidiți acest locaș și, paralel cu aceasta, se va zidi templul vostru duhovnicesc, veșnic și nefăcut de mâini omenești. Atunci locașul nostru sărac și mic va deveni prețios pentru noi. Înainte de convorbirea noastră cu voi, nemaiputând citi, căci vederea mi-a slăbit, i-am cerut părintelui Serafim să-mi citească capitolul „Libertatea duhovnicească” din „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, scris de către Arhimandritul Sofronie de la Essex.
Ce am vorbit acum se referă la libertatea duhovnicească. De aveți un moment liber, citiți câteva pagini privitor la aceasta. Și, atunci, ceea ce v-am spus va dobândi un pic mai multă coerență și logică.
Ce făptură tainică este omul! A fost chemat la ființă printr-o poruncă a Dumnezeu-Creatorului. Suntem conștienți de crearea noastră din neant, din sărăcia noastră. Însă iată că Hristos ne-a adus gândul, nădejdea și chiar energia unei alte vieți. Ce straniu Se poartă cu noi! Celor cărora le-a fost încredințată misiunea paternității duhovnicești – să fie duhovnici – înțeleg despre ce vorbesc. Cum, dintr-odată, acest om ivit din nimic începe să vorbească despre legile vieții veșnice… Este ceva interesant de remarcat, anume că Dumnezeu ne lasă să ne creăm singuri, în timp ce El stă fie dinaintea noastră, fie alături de noi și ne spune cum este El în Sine. Nu pricepem tot ce spune însă, cu ajutorul Lui, cu împreună-lucrare a Sfântului Duh, pătrundem treptat în această cunoștință, iar această cunoștință ne umple de entuziasm dinaintea Tatălui nostru, Dumnezeul Care ne creează viața. Iată că v-am zăpăcit iarăși astăzi, exprimând talmeș-balmeș câteva gânduri. Însă acum mă rog ca Domnul să vă păzească pe toți pe adevărata cale. El ne este calea (conf. Ioan 14, 6).
Nu există singurătate când ești cu Dumnezeu
Acum multe persoane care vin la duhovnici se plâng de singurătate. Însă, ca să spunem adevărul, atunci când trăim realmente prin dumnezeirea lui Hristos, nu cunoaștem singurătatea. Vorbesc din propria-mi experiență; am petrecut șapte ani în pustie și niciodată nu am fost atins de sentimentul că îmi lipsea ceva, adică prezența cuiva. Însă în mintea mea se afla plinătatea părtășiei cu Dumnezeu și cu Omul. Astfel, și aici, vom încerca să zidim templul nostru, casa noastră.
(Conferință susținută de către Arhimandritul Sofronie Saharov în ziua de 2 iulie 1992, în Biserica „Sfântul Siluan”, Sursa: Doxologia.ro)