Alt weekend, alte întâmplări din nesfârșitul lanț al vitejiilor comise pe terenurile și în sălile de sport de pe întinsul patriei, și nu numai. Ba chiar aș începe cu neverosimila pățanie handbalistică de la Szeged, unde bravii noștri constănțeni au reușit o primă repriză de vis, la sfârșitul căreia conduceau cu 17-14, iar eu îi vedeam deja candidați la trofeul suprem european, bazându-mă și pe creșterea vădită a calității jocului de la un meci la celălalt, precum și pe jocul tot mai bun pe care îl demonstraseră și la meciurile din deplasare. … Și a-nceput prăpădul: timp de 9 (nouă!) minute din repriza a doua, au înscris numai ungurii, astfel încât din 14-17, tabela a ajuns să arate 21-17, apoi 29-18, ba ajunsese la un moment dat la o diferență de 13 goluri în favoarea ălora. Sigur că, români fiind, găsim mereu explicații, justificări: că eram deja calificați, că nu mai era miză, că n-avea rost să se obosească inutil etc. Mai rămân chestiile alea neimportante la noi, dar care la alții (de fapt la toți ceilalți) contează mai mult decât oricare: demnitatea, onoarea, mândria. Și mai e și chestia aia cu orgoliul masculin: cum le-o fi băieților ăstora când văd Oltchimul câștigând 3 din 4 puncte în fața campioanelor din țara campioană mondială? Mai ales că rușinoasa lor repriză secundă venea la exact 24 de ore după egalul Oltchimului de la Volgograd…
Cam în aceeași notă a penibilului (numai că la ăștia a devenit obișnuință) se poate încadra și prestația lui Dinamo în fața Ceahlăului. Dincolo de rezultat, faza golului egalizator poate fi dată ca material didactic la toate școlile de fotbal din lume, în ideea de a nu lăsa vreodat să se strecoare printre cursanți niscai pulhaci sau moți. Sau toți, sau tonți. Că de când urmăresc eu fotbal, de mai bine de juma’ de secol, n-am văzut atâta letargie la un loc. O fază în care absolut toți fundașii (plus portarul) dormeau adânc, iar mingea în poartă putea să le-o bage oricare din cei trei adversari, oarecum stânjeniți și ei de câtă prostie și indolență li se arată. Iar pentru că Dinamo trăiește exclusiv din ce e în afara gazonului (că ăia de pe tăpșan par ori morți, ori zombies – care-i tot aia!), am aflat că niște „câini până la moarte”, suceveni, i-au spus prietenului Sorin Avram, alaltăieri: „Păcat. Tocmai acum, când aveam culoar favorabil!” Eu zic că încă îl au: culoarul spre Divizia B, unde ar fi ajuns de mult cu arbitraje corecte, este însă larg deschis.
