Împlinirea a 50 de ani de la Revoluția din Ungaria a fost comemorată nu numai la Budapesta, dar și la București.
Presa românească, de coloratură anticomunistă îndeosebi, a dedicat spații ample evenimentelor de acum 50 de ani.
Cum stă bine însă unei prese de propagandă și agitație, s-a insistat în chip tendențios și analfabet pe implicarea puterii comuniste de la București în înăbușirea Revoluției maghiare, anticomuniștii de serviciu găsind un nou prilej de a pune România alături de URRS în interesele unei agresiuni.
Să lăsăm la o parte faptul că relația comuniștilor de la București cu evenimentele din Ungaria au fost mult mai complicate decât cred unii. Astfel, echipa lui Gheorghe Dej s-a dovedit atât de zeloasă în sprijinirea intervenției și din nevoia de a adormi bănuielile Moscovei în ce privește loialitatea lor. Grație acestei aparente slugărnicii, s-a putut ajunge la acceptul Moscovei de retragere a trupelor sovietice din România, în 1958.
Sigur, prețul plătit a fost strivirea Revoluției maghiare.
E singurul exemplu însă din Istorie de cinism al statelor?
Marile Puteri occidentale au fost mai sentimentale când au adoptat o poziție de expectativă față de intervenția sovietică în Ungaria?
Să observăm, așadar, că aniversarea Revoluției din Ungaria n-a fost dublată de comemorarea evenimentelor corespunzătoare din România.
Chiar dacă n-au avut proporțiile din Ungaria, în România s-au petrecut mișcări studențești anticomuniste, ce nu pot fi reduse – cum face premierul Călin Popescu Tăriceanu – la condiția de simplu ecou al evenimentelor spectaculoase de la Budapesta.
Se cuvine să amintim astfel marea adunarea studențească de la Timișoara, din 30 octombrie 1956, cu participarea a 3000 de persoane.
Aici s-au strigat lozinci anticomuniste și antisovietice.
Tot aici se prezintă Memoriul în 12 puncte, între care se numără și scoaterea limbii ruse ca materie obligatorie din programa învățământului superior, reducerea orelor de marxism.
Tulburări studențești au avut loc și în alte centre universitare: Cluj, Târgu-Mureș, București.
Ele n-au fost – cum aberant susține Călin Popescu Tăriceanu – ecoul evenimentelor din Ungaria.
Desigur, mișcarea din Ungaria a fost scânteia care a aprins flacăra. Dar pentru ca flacăra să fi ars – chiar dacă nu la proporțiile celei de la Budapesta – era nevoie de o stare de spirit și mai ales de un curaj asemănător.
Ungurii n-au scăpat prilejul de a se evidenția ca un popor altfel decât unul de mămăligari.
De ce n-am procedat și noi la fel cu mișcările noastre?
De ce nu s-a gândit nici unul dintre anticomuniști noștri de serviciu să organizeze la Timișoara o manifestare dedicată adunării studențești din 30 octombrie 1956?
Și dacă n-a gândit astfel un anticomunist, de ce nu i-a trecut prin cap premierului Călin Popescu Tăriceanu să consacre evenimentelor din România lui 1956 mai mult decât câteva rânduri de complezență?!
