…vom avea victorii multe! Această parodie / parafrazare a unor versuri clasice din neagra vreme a comunismului mi-a venit în minte când mi-am dat seama că în acest an, 2014, fosta zi națională, 23 August, inventată de comuniști, la Suceava s-a sărbătorit nu prin defilarea „oamenilor muncii”, ci printr-un concert rock. Și nu unul oarecare, ci al unuia din grupurile emblematice ale genului, legenda numită Nazareth.
A fost încununarea supremă a efortului tuturor celor care au „născut” acest festival, l-au crescut frumos și l-au adus, în doar patru ani, până la maturitatea deplină. Înainte de orice, trebuie salutate cu mult respect instituțiile direct „vinovate” de existența acestuia: Consiliul Județean (condus de Gheorghe Flutur la data nașterii festivalului) ca principal finanțator, al cărui actual președinte, Cătălin Nechifor, a fost alături de mine pe scenă, devenind co-prezentator chiar la intrarea pe scenă a trupei Nazareth, Muzeul Bucovinei și Centrul Cultural Bucovina, organizatorii evenimentului, adică domnii Emil Ursu și Ion Drăgușanul, fiindcă, nu-i așa?, omul sfințește locul. În acest caz, și… rock-ul! Fiindcă Bucovina Rock Castle înseamnă multe sute de ore de muncă, de nesomn, de discuții, negocieri, strategii, pentru domnii Ursu și Drăgușanu. Finalizate, toate, triumfal, cum au putut constata cei peste 10.000 de spectatori cărora li s-au oferit, pentru halucinantul preț de … 2 lei / seara de festival (pentru „juniori”, că adulții au plătit… fix câte 7!!!), câte 6-7 ore de muzică rock de cea mai bună calitate trei nopți la rând.
Iar ca lista să fie completă, nu se poate să nu vorbim și despre cei doi muzicieni care conduc, mai din umbră, mai de pe scenă, ostilitățile: Andi Drăgușanul, director artistic, și Mihnea Blidaru, președinte al festivalului.
*
Hai să trecem la treabă: așadar, cum s-a mai întâmplat și în 2012, prima seară a festivalului a început… cu o ploaie! Mai scurtă și mai puțin violentă decât atunci, totuși deranjantă și stârnind neliniște: va speria publicul sau nu? Nu. A stat la timp, astfel că BRC 2014 a început la ora 19 (cine se pune pentru o oră întârziere!?) și a înregistrat chiar recordul de public pentru prima seară a tuturor edițiilor: peste 2.500 de spectatori. Iar asta într-o seară de joi!
Deschiderea a aparținut clujenilor numiți Diamonds Are Forever, grup relativ nou, cu doar trei ani de existență. A intrat apoi Jinjer din Ucraina, grupul cu fenomenala vocalistă Tatiana Schmailyuk, o prezență fabuloasă, cunoscută sucevenilor încă de anul trecut. Te uiți la ea, o îndrăgești din prima clipă și apoi te întrebi, iar și iar, cum poate piticania să urle în halul ăla… pentru ca apoi aceeași voce să devină absolut cristalină!?
Nu vă încarc și cu poveștile cutremurătoare pe care Tatiana mi le-a depănat în dosul scenei. Vă spun doar că ei locuiau în zona Donețk, iar între timp s-au mutat la Lvov. La mijlocul serii i-a venit rândul lui Toy Machines, adică ai noștri (suceveni) ca brazii: Eddy Ciornea, Andi Parascan, Alexandru Teișanu, bașca Andi Drăgușanul,al nostru ca… pinul! … Că-i nițel mai scund. Mai buni de la an la an (iar compozițiile lui Andi au un ceva al lor cu totul special), Toy Machines pregătesc în sfârșit și albumul mult așteptat de fani: Digital Waves. Penultimii au urcat Coma, care contabilizează deja 15 ani de scenă (iar asta se vede / aude) și iată-ne ajunși la capul de afiș: Dog Eat Dog, veniți „tumnai” din New Jersey. Or fi oare americanii ăia pe care-i așteptăm de vreo 70 de ani!? Nu, că n-au venit cu pomană! Nici de pomană, pentru că au fost primiți cu entuziasmul cu care se cuvenea, ca răspuns la sound-ul lor electrizant și de mare calitate. A fost o veritabilă demonstrație de profesionalism, plus un experiment incredibil: au „cules” de pe drum, de la Praga adică, o cehoaică. Ei, și? Stați nițel: pe numele ei Daniela Marusakova, a suflat, la debutul ei alături de „Dogs”, de parcă toată viața cântaseră împreună. Absolut impresionant.
*
A doua seară a fost cea dedicată în exclusivitate muzicii românești. Iar seara nu putea începe altfel decât tot cu suceveni, desigur Odyssey, cu Cristi Rangu în frunte, adică omul care când nu e pe scenă face, de la pupitrul de sunet, ca festivalul să sune impecabil. Și tot așa a sunat și întregul concert Odyssey. În continuare, cei circa 5.000 de spectatori s-au bucurat de un spectacol formidabil, pe scenă urcând vârfurile alternative ale rock-ului românesc: Robin & The Backstabbers, Luna Amară, Vița de Vie și Implant Pentru Refuz, fiecare din ele având fanii ei, dar toate beneficiind de entuziasmul unui public fericit de a avea în fața ochilor (și urechilor!) atâția muzicieni de clasă. Inutil să amintesc că vedetele cele mai aplaudate au fost Mihnea Blidaru și Adrian Despot, impecabili ca întotdeauna.
*
Ultima dintre nopțile memorabile ale BRC 2014 a debutat cu „juniorii” suceveni Mechanix care, până să devină ei înșiși celebri, vor avea șansa de a trece în CV faptul că au cântat pe aceeași scenă cu Nazareth! Pe „Tons of Powder” i-a prezentat Mihnea Blidaru (când am să mor eu, are cine să continue ca prezentator al festivalului!, că mi s-a spus că a fost OK), că eu primisem misiunea să-i aduc de la Conacul Domnesc pe doi dintre Nazareth: întemeietorul / legenda Pete Agnew și nou sositul vocalist Linton Osborne. Despre ce am discutat cu ei, poate cu altă ocazie.
Pe scenă, Nazareth a făcut exact ceea ce se aștepta toată lumea: a dat o lecție de profesionalism, de calitate, de „meserie”. Pete Agnew, la 67 de ani, face pe bass ca „visul rău”, iar backing vocal-ul său e la fel de melodios ca acum… 46 de ani, când înființa Nazareth-ul! Linton Osborne, vocalistul cel nou, cu o „vechime” de nici măcar un an în grup, e „ca de-acolo”, adică sună perfect, astfel că piesele clasice ale grupului, precum „Razamanaz”, „Hair of the Dog”, „This Flight Tonight” sunt exact cum le știm dintotdeauna. Poate nu și „Love Hurts”, dar explicația e simplă, și mi-au confirmat-o chiar ei că e așa cum credeam eu: nici nu le place și continuă să se mire cum de a devenit chiar asta cea mai vândută piesă a lor. Nazareth e grup de rock’n’roll, nu de balade. Jimmy Murrison (chitară) și Lee Agnew (tobe) completează fericit un grup care nu doar a scris istorie, dar încă mai are de cântat, că doar abia ce a scos, în iunie, cel de-al 23-lea album „Rock’n’Roll Telephone”. Concluzie: sunt fericit și onorat că am avut șansa de a-i prezenta… și cred că e măcar mulțumit și co-prezentatorul Cătălin Nechifor! Ce zici, Cătăline, te bagi și la anul, la Uriah Heep, dacă vine?
The Amsterdams au făcut, ca întotdeauna, show total, finalul prinzându-i cu vreo 20 de spectatori pe scenă, alături de ei, invitați să contribuie la nebunia generală.
Iar sfârșitul acestei ediții, devenită istorică din motive lesne de înțeles, a aparținut moldovenilor numiți Alternosfera, a căror popularitate în România, și mai ales la Suceava, este aproape incredibilă.
O închidere entuziasmantă care dă de înțeles că în 2015 vom avea parte de un festival încă mai reușit (presupunând că așa ceva se poate!). Se duc deja tratative cu Uriah Heep, Smokie, Toy Dolls. Zău!
