Lung prilej de vorbe și de ipoteze: referendum în județul Alba – 35 de comune sunt chemate să decidă, prin vot, dacă vor sau nu reluarea mineritului (și) la Roșia Montană. Rezultatul este previzibil: prea mare-i șomajul (84%) și sărăcia în zonă (peste 40.000 de moți și-au luat lumea în cap, părăsind Valea Arieșului), prea îmbătrânite așezările (75% femei de vârsta a treia la Roșia), prea făr-de speranțe viața într-un areal în care 2.000 de ani s-a trăit în primul rând din minerit – acum lichidat. Față de asemenea triste realități, aproape că trec în planul al doilea al interesului cele 314 tone de aur și 1.480 de tone de argint cât tăinuiesc străfundurile Apusenilor. Duduie presa română, ticsită de relatări privind luări de poziție „responsabile și patriotice” ale feluritelor ONG-uri și SONG-uri ce poartă cu eroică semeție drapelul ecologist mai verde decât steagul Profetului: „Salvați Roșia Montană!” Dacă, Doamne ferește, ai altă opinie, ține-o pentru tine, altfel ești declarat nepatriot, antieuropean, vândut ș.a.m.d., cale de mijloc nu există, iar ingerința politicului tinde să compromită total seriozitatea și echilibrul dezbaterii.
Cum s-a întâmplat și la Iași, unde ansamblul Palas, acum unanim ovaționat, a fost carotat din răsputeri ani în șir, fiind considerat creație a PSD. Iată și reversul: mai puțin contează îngrijorările ecologiștilor, cât respingerea de plano a unui proiect susținut de Băsescu. Emanațiile zăcământului de antipatie pe care „șeful statului” l-a exploatat din plin vreme de opt ani determină instinctiv reacții adverse: dacă ideea o susține Băsescu, atunci… e de rău! Și iată-mă în postura de susținător al președintelui!
Am fost la Roșia Montană, m-am documentat câteva zile, urmărind argumentația ambelor părți, nu scriu după ureche, precum mulți dintre petiționarii totdeauna dispuși să-și agațe numele de câte un „salvați!” menit, de fapt, să-i salveze pe ei din anonimat. Ați citit undeva vreun demers de răsunet pro-redeschiderea minei de la Roșia? Circulă, și pe internet, și în presa scrisă, doar sumedenie de litanii, de predicții tenebroase și dramatice, parcă desprinse din calendarul mayașilor: cu siguranță, drobul de sare se va prăvăli de pe horn!
Simpatica și populara doamnă Monica Macovei decretează: „tehnologia cu cianură nu este sigură”. Moromete ar întreba-o „pă ce te bazezi?”, când în toată lumea funcționează zeci de mine utilizatoare a unicei tehnologii posibile la mari adâncimi, lucrând sub privegherea unor stricte reglementări internaționale. În felul lor, toate-s nesigure: trenurile pot deraia, podurile să se prăbușească, președinții să fie suspendați – ăsta-i argument pentru a renunța la trenuri, poduri, președinți? În SUA, limita maximă de concentrație a cianurilor în apa lacului de decantare se exprimă prin cifra 50. Uniunea Europeană stabilește o limită mult mai joasă: 10. La Roșia, Gold Corporation se angajează să obțină o cifră înjumătățită, 5, maximum 7, ceea ce înseamnă că în apa lacului se va afla tot atâta cianură cât conține ceașca noastră matinală de cafea! Argumentele pro (2.300 + 880 de locuri de muncă, 4 miliarde de dolari beneficii pentru statul român, ecologizarea minelor închise, acum intens poluatoare ale Arieșului, punerea în valoare a siturilor arheologice din vremea romanilor etc.) sunt combătute, de regulă, cu informații incomplete, incorecte sau pure speculații.
Adevărat, Cehia și Ungaria au interzis mineritul cu cianuri. Le convine: Cehia și Ungaria… n-au mine de aur. Dar numeroase țări își exploatează de decenii zăcămintele prin procedeul cianurării, profitabil și în deplină siguranță, cum ar fi Turcia (cel mai mare producător de aur din Europa), Grecia (tocmai a autorizat două noi asemenea exploatări în orașul lui Aristotel, Halkidiki), Suedia (deschide aproape în fiecare an două noi mine) ș.a. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, până în 2004, și la Roșia s-a folosit cianura. Unde au fost ONG-urile?
Actualul proiect de la Roșia respectă standardele cele mai restrictive ale UE! Cade drobul? De ce să cadă? Că e prea modestă cota ce revine României, asta-i altă discuție, pare-se, întemeiată, și se cuvine reluată. Regretabil rămâne faptul că, încremenit într-un stand-by păgubos de ani de zile, Roșia Montană se ruinează pe zi ce trece, pâraiele neepurate din vechile mine otrăvesc Arieșul, iar Țara Moților se golește de moți. De vorbit se vorbește emoțional și politizat, lipsesc informațiile elementare, gândul rămâne la vot și mai puțin la țară. Stăm cu fundul pe o comoară (numai aur este de patru ori mai mult decât cel aflat în întreg Tezaurul românilor volatilizat la Moscova!), hamletizăm la poala muntelui și cerșim împrumuturi de la străini!
Place, nu place, de data asta Băsescu are dreptate. Dacă, mai știi, intervenția prezidențială n-o fi aurită cu vreo susținere de la Gold Company…
