Noi ce facem pentru ai noștri?

Unele din gândurile pe care am să le aștern aici astăzi mi-au tulburat festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris. Ele mi-au izvorât în clipa în care am văzut-o printre cei 4 enormi sportivi (un fel de bunuri de patrimoniu universal sportiv, uman, cultural chiar!) pe Nadia Comăneci. Ei au fost personajele principale ale ceremoniei, prezența lor făcându-mă să ignor toate tâmpeniile derulate tot atunci în numele unor libertăți indiscutabil cretine. S-au împlinit 48 de ani de la momentul istoric produs de Nadia și iată că omenirea nu o uită. Ciudat, dar tipic românesc, e că mai degrabă noi o facem uitată, ea fiindu-ne readusăîn memorie de 2-3 ori pe an, când personaje, cele mai multe din politică, a căror importanță este nulă, țin să se fotografieze cu ea ori să-i dea câte o distincție simbolică, doar-doar i-o ajuta să mai obțină câte un vot în plus cândva! România o uităaproape programatic, în timp ce țaraadoptivă, SUA, o divinizează de-a dreptul. Am văzut imagini de la Paris în care niște americance bătrâne erau înnebunite că au șansa de a o atinge pe Nadia și de a face un selfie cu ea. Mi-am adus aminte de marii sportivi români care s-au stins pe tăcute, ignorați de toți cei care ar fi trebuit să îi facă eroi, să le facă statui, să îi treacă în manuale: Viorica Viscopoleanu, Mihaela Peneș, Lia Manoliu (mare șmecherie!, i-au dat numele unui stadion), Nicolae Linca, Elisabeta Polihroniade, Gicu Dobrin, Florica Dumitrache etc. Pot umple tot ziarul de azi. Alți eroi au luat-o din loc, precum Ștefan Rusu, căruia în țară nu i s-a permis să antreneze – lui, ditamai campionul olimpic și mondial! Iar Nicu Vlad s-a haiducit prin Australia. Nu știm să ne apărăm valorile, ba chiar avem o plăcere diabolică din a le distruge. Mai știți vreo nație care face la fel?