NOBEL

N-am citit nici un rând scris de Orhan Pamuk, deși aud că Editura „Curtea Veche” ar fi tipărit, în traducere românească, romanul „Mă numesc Roșu”. Informația privind cartea circulă, la noi, poticnit și fragmentar, așa că apariții demne de tot interesul pot rămâne necunoscute nu numai publicului larg, ci și celor (puțini) obișnuiți să țină pasul cu ritmurile alerte ale activității editoriale. Cum „Curtea Veche” se pare că a obținut exclusivitatea pentru întreaga operă a noului laureat Nobel, va trebui să căutăm în librăriile „arondate” acestei edituri (care-s?) sau, dacă sistemul se practică, să comandăm cărțile prin servicii poștale. Rămânem cu regretul inexistenței unui buletin al cărții, eventual în variantă electronică, capabil să atragă atenția asupra titlurilor de excepție și să informeze la modul general, oferind nu numai liste de titluri, ci și deslușiri cu privire la librăria în raftul căreia poți afla cartea cu pricina. Revenind la Orhan Pamuk: prozatorul turc, beneficiar al unor comentarii generoase, exaltate chiar, și înainte de jurizarea de la Stockholm („The Scotsman”; „Este aproape desăvârșit (…) Nu-i lipsește decât Premiul Nobel.”) pare, totuși, a confirma încă odată supoziția potrivit căreia pentru a obține râvnita distincție n-ajunge scriitura de excepție. Mai trebuie… un brânci. De regulă, un „ce” politic. Dacă la începuturile sale, Nobelul încununa la modul incontestabil opera unui Anatol France (1921), Thomas Mann (1929), T. S. Eliot (1948), Albert Camus (1957) și nu putea fi bănuit de recurgerea la criterii extra-literare, în ultima perioadă (cu excepția Marquez) argumentele din afara operei par a acționa tot mai evident – ceea ce l-a determinat pe un academician suedez să declare că „În anii ’80 aveam impresia că îndeplinesc un ordin stabilit în funcție de continente, genuri, sexe…” – și nu numai, am adăuga noi. Motiv pentru care încoronarea lui Pamuk a fost, în impresia generală, „gest politic”. Scriitorul turc, relativ tânăr pentru un Nobel (s-a născut în 1952) a fost din totdeauna un contestatar „de profesie contra”: a combătut (într-o țară musulmană!) fatwa ce-l afurisea pe Salman Rushidie, a luat apărarea colegului Yașar Kemal, trimis în judecată pentru delict de opinie și, mai ales, a denunțat genocidul turc împotriva armenilor (1.000.000 de victime) și kurzilor (30.000). Ceea ce i-a atras punerea oficială sub acuzare („discreditarea identității naționale” – ?!) și, implicit, susținere internațională. Așa că am fi îndreptățiți să credem, la prima vedere, că gesturile politice au contribuit hotărâtor la alegerea lui Pamuk dintr-o listă ce-l cuprindea, între alții, și pe Mario Varga Llosa. Se pare că-i impresie falsă, superficială. Și înainte de hotărârea Academiei suedeze, critica europeană sesizase faptul, deloc lipsit de importanță, că Panuk a izbutit ruptura de „realismul social” dominant în literatura turcă, investigând în profunzime ignorata „mistică a Orientului”, practicând alegoria, mitul, și apelând la reminiscențe sugestive ale culturii populare turce ancestrale. Cuvântul cheie: hüzüm, aproape intraductibil (ca al nostru „dor”) și semnificând o anume melancolie proprie mai ales Istambulului ajuns în veacul XXI. Și înainte de denunțarea genocidului armeano-kurd, Pamuk avea de acum 6 cărți traduse în Franța, 8 în Anglia și, ceea ce-i extrem de important în atribuirea Nobelului, 6 în Suedia. Deține o mulțime de premii literare, multe obținute în afara țării natale: Premiul Medicis (2000), Premiul Mediteranei (2006), Premiul France Culture (1995), Premiul pentru cea mai bună carte străină (2002) ș.a. Dacă mai adăugăm și faptul că, între 1985-1988, a fost profesor asociat la Universitatea Columbia din New York, atunci avem fișa tipică a laureatului Nobel. Premiu ce începe să coboare și-n sud-estul european-asiatic. Din păcate, starea actuală a literaturii române nu îndreptățește prea multe speranțe…