Alfred Nobel a fost un om de toată isprava. Prin asta să nu înțelegeți că a fost un binefăcător al omenirii din naștere. Ar fi fost greu: tatăl lui a inventat un strămoș al torpilei, iar Alfred și un frate de al său au făcut parte din pionierii exploatării țițeiului din Caucaz, pe care îl aduceau printr-o țeavă de lemn în portul Batumi de la Marea Neagră. Încercând să reabiliteze averea familiei după un faliment, tânărul Alfred a experimentat din greu substanțe periculoase: o explozie de nitroglicerină i-a ucis un frate mai mic și mai mulți muncitori. Una peste alta, creatorul premiului Nobel pentru pace înțelegea pacea așa cum e: un obiectiv greu de atins, mereu în mișcare, nu un monument în bronz gata turnat, în fața căruia cântă o fanfară și se fac fotografii.
Tocmai pentru că Nobel a fost o figură de asemenea complexitate, atribuirile premiului Nobel din ultimii ani au fost extrem de dezamăgitoare. Mai întâi, Jimmy Carter, care, ca președinte al Americii, se poate mândri cu faimosul atac ratat pentru recuperarea ostaticilor din Iran. După ce democrații au renunțat la el, a devenit un fel de globe-trotter (mult plimbat, puțin rezolvat) și, într-o bună zi, fără să fie nimănui clar pentru ce, a luat premiul Nobel pentru pace. Dacă supraviețuiești propriilor tale prostii suficient de mult ca să ții ani de zile discursuri la cină, probabil că totul devine posibil.
Carter a fost succedat în această onoare de unul care nici măcar nu a reușit să ajungă președinte – e vorba de Al Gore, care era alintat la Harvard, un fief democrat, cu epitetul de cel mai prost lider democrat din secolul XX. Asta nu l-a împiedicat să facă un film supertezist despre schimbarea de climat, în loc să lase pe alții mai pricepuți, și să construiască industria de propagandă în jurul acestui subiect, care a devenit o problemă în sine, afectând dramatic prioritățile bugetare în multe țări ale lumii. Acest efort i-a adus și lui premiul Nobel pentru pace, deși bineînețeles că nu i-a reușit oprirea schimbării de climat mai mult decât i-a reușit lui Jimmy Carter destinderea cu rușii sau pacea durabilă din Orientul Mijlociu.
Ultimul venit în serie e un om foarte onorabil, cu care am avut ocazia să stau la masă – fostul președinte finlandez Marti Ahtisaari, care a prezidat comisia care trebuia să ofere o soluție problemei Kosovo. Planul său de independență treptată și condițională a picat, sabotat de toate părțile, și așa Kosovo, în loc să o ia încet și sub supravegherea Consiliului de Securitate, a ajuns să își declare independența brusc și unilateral, creând o mare încurcătură. Nu e vina lui Ahtisaari, dar nici un mare succes nu putem spune că a fost. El însuși a declarat că succesul vieții lui a fost separarea negociată a Namibiei de Africa de Sud. Dacă te uiți însă cum au evoluat aceste două țări de atunci încoace, iarăși nu mi se pare că avem ce sărbători. Africa de Sud a devenit o democrație, cu de trei ori mai puțini oameni care trăiesc sub pragul sărăciei de un dolar pe zi decât în Namibia.
Desigur, diplomații scandinavi în general merită toate premiile. Rar am văzut oameni mai dezinteresați, mai generoși și mai activi decât ei: am și eu o listă, cu Carl Bildt, actualul prim-ministru suedez, în frunte. Dar dincolo de recunoașterea asta generală, mi se pare că abordarea e de o mare ambiguitate prin comparație cu vremurile când personalități
de statura lui Albert Schweizer luau premiul Nobel. Doi disidenți chinezi erau printre candidații acestui an, oameni care riscă într-o singură zi mai mult decât au riscat Carter, Gore și Ahtisaari toată viața. A fost destul ca guvernul chinez să trimită un bilețel și au căzut din schemă. Dacă e să dăm premiul acesta doar acelora la care nu se opune nimeni, toți oamenii care fac cu adevărat ceva, nu doar încearcă, vor fi eliminați, iar la toți cei care au câștigat se va pune inevitabil întrebarea dacă într-adevăr au meritat premiul.
