Nobel la chitară

Vuiește presa lumii: Bob Dylan nu va merge la Stockholm pentru a primi Premiul Nobel. Nu că n-ar vrea, ori, și mai grav, ar refuza mult râvnita distincție, dar va face drumul până în capitala scandinavă doar „dacă va fi posibil”. Și iată că nu-i: are concerte contractate pentru tot începutul lui decembrie, iar suedezii nu vor să schimbe data ceremoniei fiindcă Premiul se decernează, prin tradiție, în ziua morții lui Nobel. În lunga istorie a Nobelului s-au mai înregistrat doar trei cazuri când laureatul a absentat – de două ori pricina a fost vârsta înaintată, cu starea sănătății precară aferentă, și o dată (romanciera austriacă Elfriede Jelinek în 2004) explicată prin „anxietate socială” și „agorafobie”.
Pentru sistemul de valori al europenilor, Premiul Nobel constituie zenitul consacrării și semnul maximei performanțe creative într-o viață de om. Câtă vreme Dylan a colecționat 11 Premii Grammy, un Oscar și un Glob de Aur, americanii, probabil, nu mai acordă cine știe ce importanță Nobelului și consideră că n-ar fi correctly să se contramandeze două-trei concerte pentru o festivitate ce nu aduce nimic în plus evenimentului în sine. De altfel, secretara Academiei Suedeze, Danius, s-a arătat încântată de faptul că, într-o târzie convorbire telefonică, noul laureat a binevoit s-o informeze că acceptă distincția – cu atât mai mult cu cât Dylan a fost cel care a sunat, după o lungă și incertă perioadă în care apelurile de la Stockholm răsunau în gol.
Vestea hotărârii comitetului Dylan a primit-o la 13 octombrie; noi am zice că răstimpul permitea reprogramarea concertelor, dar, cum se vede, nu utilizăm aceeași scară de apreciere a importanței evenimentelor, ba chiar se pare că am rămas prizonieri ai unei viziuni învechite asupra rosturilor și orânduielilor lumii acesteia. Absența premiatului poate fi interpretată ca un nemeritat bobârnac zeflemist servit scorțoaselor foruri academice scandinave, dar, la urma urmei, se cuvine și altfel înțeleasă: dacă Trump renunță la mizilicul lefii de președinte, își poate permite și Dylan să trateze de sus un premiu de ceva rezonanță morală, dar subțirel financiar.
Gestul Academiei în sine este și nu este fără precedent: Nobelul pentru literatură n-a fost atribuit anul acesta unui scriitor, dar a mai existat un caz: în 1953, Premiul l-a onorat pe Winston Churchill. Cu o mare diferență de tratament: premierul englez a așteptat 13 ani la coadă, fiind constant nominalizat încă din 1946, în vreme ce Dylan a primit marea cunună academică din primul foc. Nu se va ști decât peste 50 de ani (așa-i regulamentul) cine a făcut propunerea și cu ce argumente. Oricum, ea se încadrează în prevederile art. 2 din Statut: „Alte scrieri care se pot considera că au valoare literară datorate formei lor sau modului lor de expunere”. Decizie statutară deci. Primită, totuși, cu destulă îndoială.
Editorialista Anna North, de la New York Times, crede că hotărârea Comitetului „încearcă să-și apropie tinerele generații”; Dylan este „un muzician extraordinar, un compozitor de talie mondială și o figură marcantă a culturii americane. Dar acordându-i lui o astfel de distincție, Comitetul Nobel a decis, practic, să nu premieze un scriitor (…). Și nimeni nu s-ar aștepta vreodată ca o distincție muzicală să fie acordată unui scriitor”. Câteva cărți semnate de Dylan (Robert Allen Zimmerman) au fost publicate la noi ca volume de poezie și-atât, semn că înmănunchează creații de reală valoare literară, cu drept la existență de sine stătătoare. Dylan semnează și un volum autobiografic („Cronica vieții mele”), și o construcție ficțională în proză („Tarantula”). Churchill publicase chiar mai multe și mai consistente cărți, nu strict în domeniul literelor. Ar avea, așadar, amândouă „excepțiile” argumente justificative – care, însă, pălesc atunci când se așază într-un vizavi opera premiată și opera respinsă. În 1953, Nobelul pentru literatură i-a fost refuzat lui Hemingway și atribuit lui Churchill, iar în 2016, Dylan îl obține în dauna realistului-magic Salman Rushidie, autorul faimoaselor „Versete satanice”, pentru care a fost condamnat la moarte în lumea islamică. Cu aceeași argumentare, Comitetul se zice că s-ar fi cuvenit să i-l prefere lui Dylan pe Leonard Cohen – dar astea-s, probabil, obișnuitele contestări cârcotașe…
Absent la ceremonia din 10 decembrie (sunt sigur că mari scriitori ai momentului ar fi dispuși să meargă pe jos până la Stockholm de-ar fi să primească un Nobel!), Dylan rămâne pe veci prezent în lista laureaților „pentru crearea unor noi maniere de expresie poetică în cadrul marii tradiții a muzicii americane”. Motivație cam… amestecată; oricum, cale de recurs nu există. Nu-s deloc convins că marele Bob Dylan avea nevoie de acest premiu, da-s sigur că literatura ar fi avut mult de câștigat dacă era îndreptat către una dintre țintele cele adevărate. Că-s destule.