Nobel, boemă, Prut

Semne bune anul are: neîndoielnic, Premiul Nobel pentru literatură va fi acordat, în sfârșit, unui român get-beget. Este vorba despre Ștefan Dumitrescu, autorul cărții „Prea adânc m-ai rănit, femeie”, subintitulată „roman de dragoste și filozofic”, al culegerii de versuri „Și tu vei fi văzduh!” și al opului de istorie literară „Asasinarea lui Eminescu”. Se știe, Academia Suediei și Fundația Nobel nu primesc propuneri doar de la entități statale, academii, universități de mare prestigiu, institute de cercetare, uniuni de creație, ci și venite de la prestigioase personalități ale științei și culturii de pretutindeni, de la organizații neguvernamentale; practic, oricine poate trimite o astfel de propunere (așa se face că, la un moment dat, pe lista nominalizaților Premiului Nobel pentru Pace erau cât pe ce să figureze Hitler și Stalin!).
Cu dl Ștefan Dumitrescu, lucrurile sunt mai limpezi: îl susțin, din România, Rodica Elena Lupu, directoarea Editurii „Anamarol” (?), Emil Catrinoiu, director al unei edituri din Vrancea, Fundația culturală Tismana, D. Gheorghiu, directorul Editurii „Didactica Nova” din Craiova. Cei de mai sus, împreună cu câțiva confrați din diaspora, au trimis propunerea la Stokholm (adresa Fundației Nobel se găsește pe Google), argumentând că „Prin întreaga sa operă, Ștefan Dumitrescu se adaugă în plan universal triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran.” Aceiași susținători semnalează că Ștefan Dumitrescu ar merita și un Nobel pentru Economie, el descoperind „Psihoeconomia”, inclusiv „metodele prin care țările pot să iasă din criza economică actuală foarte ușor, într-o perioadă scurtă de timp.” Dar cum nu se pot acorda aceleiași persoane două Premii Nobel concomitent, rămâne să-l primească doar pe cel pentru literatură – de care n-au avut parte onorabilii săi confrați din „triadă”.
Cum se vede, „au ieșit olteni la coasă”.
Nichita are un vers cum nu se poate mai potrivit: „Hai să ne haidem!”
Numai să nu pățim precum Niță și lupul: bombardat de astfel de propuneri românești, Stokholmul s-ar putea să nu le mai ia în seamă pe cele într-adevăr întemeiate…
*
Aflu, dintr-o gazetă, că, la Iași, Universitatea „Al. Ioan Cuza” urmează să dea în folosință încă un cămin „boem”: 2-3 studenți în cameră, baie, cablu tv, cablu internet, bucătărie la fiecare etaj, săli de lectură, mobilă modernă și finisări de ultimă generație (acum se montează gresia). Desigur, sunt prevăzute și locuri de parcare. Drept pentru care mă-ntreb unde-i… boema? Care „boemă”? Nu pot să nu-mi amintesc faptul că, în 1957, student al aceleiași Universități, locuiam la Căminul „Eminescu”, într-un soi de hangar cu 41 de paturi, unde becul nu se stingea niciodată, apă caldă n-a văzut nimeni, sală de lectură ioc și, ca să ajungi la paturile înșirate pe lângă perete, trebuia să călărești alte trei-patru din mijlocul „salonului”. Cum să-i vorbești unui june locatar al căminului „boem”, care tocmai își parchează jeep-ul, despre acel „a fost odată” românesc în care (și-n pofida tuturor vicisitudinilor) se învăța mult mai temeinic și mai responsabil decât acum? Poate pentru că singura noastră avere era însăși studenția. Care putea fi apărată într-un singur chip: învățând. Din grupa noastră de filologi au „ieșit” opt universitari! Iar 41 în cameră nici nu-i mult: la armată, eram 76 în același dormitor cu paturi suprapuse…
*
„Nu eu am scris Alexandru Lăpușneanu!”, se „dezvinovățește” Dana Konya Petrișor, reprezentantă a ilustrei familii moldovene a negruzz-eștilor, copleșită de atenția celor ce au aplaudat-o la lansarea cărții ei „De pe malurile Prutului, pe malul Senei” (Junimea). Festivitatea s-a petrecut în casa memorială Negruzzi de la Hermeziu și a avut, apoi, un moment mai aparte: scriitorii din Iași, Galați, Cluj, București au fost duși să vadă… Prutul. Iată-i înșirați tăcuți pe dig, dincoace de fâșia arată a grănicerilor și iată Prutul, adânc și misterios, curgând către Dunăre într-o liniște ciudată: nici un clipocit, râul depărțeniei românilor strecurându-se parcă rușinat de misia ce i-a menit-o ingrata istorie. Tot așa privea cândva peste râu, dar din celălalt „dincolo”, copilul Grigore Vieru, la Pererâta. Cum va spune mai târziu, nu visa, ca toți copiii, călătorii astrale, ci-și dorea atât: să treacă Prutul…