Pe timp de noapte, când forfota specifică zilei dispare, gările din Suceava sunt locurile în care pot fi văzuți laolaltă oamenii cei mai năpăstuiți de soartă. Îmbrăcați cu mai multe rânduri de haine ponosite și lipiți de calorifere, cu fețe îmbătrânite prematur și minți pierdute undeva departe, nefericiții stârnesc instantaneu milă.
Mirosul pe care îl emană îi fac însă pe cei mai mulți trecători să arunce doar o privire compătimitoare către ei, după care să se îndepărteze cât mai mult.
Într-una din nopțile trecute., am mers în gări pentru a surprinde această sinistră atmosferă. Afară erau mult sub 0 grade Celsius, astfel că oamenii străzii care nu și-au găsit un loc la adăpostul de noapte de la Biserica Sf. Vineri din cartierul George Enescu, ori eventual printr-un canal, au fost nevoiți să se adăpostească în sălile de așteptare ale gărilor.
Ora 22.45. Gara Burdujeni. Rapidul de București tocmai plecase din gară. În sala de așteptate mai erau doar câțiva călători care așteptau acceleratul de miezul nopții cu aceeași destinație, București. Călătorii aflați în așteptare erau grupați într-o zonă a sălii, chiar la una dintre intrări. Se adunaseră acolo pentru a fi cât mai departe de năpăstuiții grupați câte doi-trei în restul sălii, în jurul caloriferelor. Doi dintre ei, așezați lângă calorifer, ghemuiți și inerți, păreau că dorm.
„Așa stau toată noaptea”, ne spun doi tineri care își fac și ei veacul în gară. Sunt atât de cuminți, ne spun ei, din cauza fricii de a nu fi dați afară din sală de polițiștii de «Transporturi Feroviare»”.
Cei doi tineri care intră în vorbă cu noi par a fi mai puțin năpăstuiți decât colegii de suferință. Sunt îmbrăcați cu haine noi și au și casă, de aceea polițistul de serviciu din gară îi avertizează să părăsească cât mai repede sala. Nici nu vor însă să audă de asta și ne cer ajutorul, considerând că e dreptul lor să-și petreacă noaptea acolo.
Doi amărâți, un calorifer și un radio dogit
Dacă pe aceștia polițiștii încearcă să-i îndepărteze, pe alții se fac că nu-i văd. Asta pentru că știu că acei oameni nu au unde să plece.
Unul dintre ei se numește Ernest Mircea Chițac, are 61 de ani și este din Botoșani. În scaun cu rotile, cu ambele picioare amputate, îl găsim lipit de un calorifer. Lângă el e mult mai tânărul coleg de suferință, Mihai Livadaru, și el din Botoșani. Rămâi surprins când spune că are doar 24 de ani, la prima vedere părând de cel puțin 30. Stau lângă un calorifer și ascultă muzică la un radio portabil, din care sunetele se aud extrem de dogit. E mai mult o gălăgie greu de deslușit, însă cei doi spun că se mai iau cu ce aud la radio și noaptea trece mai repede.
Infirm după ce a stat în apă, la prins pește
„Nu mai am casă de când mi-a murit femeia, acum cinci ani. O țigancă de aici din Suceava mă îngrijește și mă spală de două ori pe săptămână. Noaptea stau aici în gară, de frig, iar ziua mai cerșesc prin oraș, tot femeia asta mă duce…”, își spune Ernest Chițac povestea cu iz de exploatare prin cerșetorie.
Îl întrebăm cum de a rămas infirm, ambele picioare fiindu-i tăiate de sus.
„De la arterită mi s-a tras. M-am băgat în apă, să scot pește și era frig tare. Pentru doi saci de pește am ajuns așa”, își plânge de milă bătrânul. După această răceală foarte puternică nu s-a tratat, boala lui s-a complicat și în interval de câțiva ani ambele picioare i-au fost amputate, pentru a-i fi salvată viața.
Tânărul de lângă el nu e prea vorbăreț.
„Nu am casă, nu am masă. Stau aici ca să nu mor de frig. La noi la Botoșani nu putem sta, ne alungă Poliția, aici sunt mai inimoși”, spune Mihai.
„Ajutorați o femeie bolnavă de deabet, fără pensie și fără casă”
Dacă o parte a oamenilor străzii stau în sala mare a Gării, alții se înghesuie într-o sală mai mică, unde mesajul de pe ușă, „Accesul permis doar cu biletele de călătorie”, pare doar o glumă.
Aici am găsit-o pe tanti Florica Maticiuc din Măriței – Dărmănești. Când o întrebăm câți ani are, spune rușinată că nu știe carte. Ne uităm în buletin și aflăm. Are 61 de ani. Spune că nu are casă, mai stă la un frate de-al său, însă noaptea de miercuri spre joi a petrecut-o în gară.
„Am venit cu trenul, stau noaptea în gară, că mâine dimineață (n.r. joi) am proces la Tribunal la Suceava. În mână are o hârtie cu care cerșește.
„Ajutorați o femeie bolnavă de deabet, fără pensie și fără casă”, este mesajul femeii năpăstuite, scris de o cunoștință, și ea puțin știutoare de carte.
Lângă ea vedem un băiat care pare să aibă probleme psihice. Ne repetă că se numește Vasile, are 23 de ani și e din Fălticeni. Mai mult de atât nu poate articula.
Călătorii, între stări de nemulțumire și compasiune
Pentru călătorii care, din cauza gerului, sunt nevoiți să aștepte în sală, sentimentul de nemulțumire se îmbină cu cel de compasiune. Grupurile de boschetari ocupă mai toată gara, asta pentru că nimeni nu se apropie de ei.
„Nu e plăcut deloc să fie așa o atmosferă în gară, dar, pe de altă parte, unde să se ducă acești oameni? Nu îi ajută nimeni cu nimic. Eu am de așteptat cel mult jumătate de oră, mai stau pe aici, mă mai plimb pe peron, dar dacă ei ar fi dați afară ar muri înghețați”, ne spune un bărbat care își aștepta o cunoștință ce urma să vină cu trenul intercity, dinspre capitală.
O casieră CFR, un boschetar și un câine, în sinistra gară Ițcani
După ce părăsim Gara Burdujeni, în jurul orei 23.15, mergem spre Gara Ițcani. Aici, s-ar putea turna cu ușurință un film de groază. Geamuri sparte, pereți scorojiți, bucăți din tavan care au căzut sau stau să cadă. Ultimul tren, un personal, spre Pașcani, tocmai plecase. În gara pustie singura ființă umană este o angajată CFR, de la casa de bilete. Se pregătește și ea să închidă și nu este deloc vorbăreață cu „străinii” care se plimbă cu aparatele de fotografiat prin gară. Pe peron sar în ochi coșurile de gunoi care, lovite cu piciorul, stau răsturnate, fără ca gunoiul împrăștiat să fie strâns de cineva.
În sala de așteptare de lângă gară, surprinzător, încălzită, găsim un om al străzii care, întins pe scaune, lângă calorifer, este cufundat într-un somn adânc. Lângă el, un cățel se încălzește și el, în apropiere de calorifer. În rest, pustiu și o liniște adâncă.
De altfel, de multe ori, oamenilor străzii care stau în Gara Burdujeni li se sugerează să meargă să doarmă în sala Gării Ițcani. Acolo oricum nu s-ar încumeta să stea nici un călător, mai ales pe timp de noapte, astfel că deranjul creat de aceștia nu ar fi atât de mare.
Mai în glumă, mai în serios, constatăm însă că nici măcar boschetarii nu mai stau în Gara Ițcani.
