Ninge. Am călătorit, într-o iarnă, spre tărâmul lui Moș Crăciun. Amintirile din voiajul cu Scandinavian Express au rămas, nu știu de ce, întregi-întreguțe. Iată, îl văd și acum, dacă închid ochii, pe vecinul de pe canapeaua din față. Nu poate fi decât englez. Uscățiv, înalt, la vreo 50 de ani. Instalarea în fotoliul clasei I s-a desfășurat cu exactitate de ritual exersat. Mai întâi a fost scoasă o pernuță pneumatică, apoi un recipient cât o brichetă, din care a țâșnit aer comprimat. Odată umflată, pernuța a fost rezemată de spătarul banchetei. A scrâșnit, apoi, fermoarul port-papucilor. Pentru călătoriile lungi, vecinul nostru este înarmat cu o pereche de papuci moi, îmblăniți, cu mini-toc și maxi-cataramă. Pantofii cei de toate zilele, înveliți într-o husă specială din plastic, sunt depuși într-o cutie cu despărțituri și urcați în plasa pentru bagaje. Domnul își acoperă ochii cu o bandă de catifea neagră și se pregătește de somn.
O să-i spun dl Smith. Deocamdată nu vorbește cu nimeni – desigur, nu i-am fost prezentați – și tare mai amintește de filmele glumețe cu lorzi la vânătoare de lei și valeți despachetând o cadă de baie din servieta-minune. Atâta doar: își cere iertare când trebuie și când nu trebuie; oricine trece pe culoarul central și ocolește lungile picioare ale domnului Smith primește o scuză somnoroasă – I am sorry! De-a lungul a sute de kilometri, atâta am auzit dinspre Smith: I am sorry.
Peisajul: brazi-piatră-mesteceni-zăpadă. Din când în când, fulgerele izbucnite din pantograful locomotivei electrice decupează aceeași cadră, așa încât ai impresia că stai pe loc: brazi-piatră-mesteceni-zăpadă. Brazi-piatră … Smith: I am sorry! (japonezul s-a întors de la vagonul bar). Nou venitul se așează cu înțelepciune pe banchetă, cufundându-se imediat în cine știe ce meditație. Deapănă între degete un șirag de mătănii și, observându-mi privirea vag-întrebătoare, explică amabil, mângâind boabele verzi-cafenii: Katmandu. Nepal.
Apare conductorul. Japonezul se întoarce cu spatele și începe o operație complicată: descheie fermoarul bluzei de vânt, apoi nasturii cămășii, introduce mâna dreaptă (totul se vede oglindit în fereastră), trage afară o pungă de piele legată cu un lănțișor de gât și, din tainițele ei, extrage biletul de tren, pașaportul ferfeniță (albastrul a devenit gri, iar imaginea soarelui de pe copertă pare simplă pată jupuită) și un carnet gălbui, pe care ni-l arată explicând neîntrebat: „Gratis-hotel-lume-toată”.
Ultima oprire înainte de Malmö. Gălăgie infernală pe culoar: s-a urcat o întreagă clasă de fete. Din agresiva ciripeală poliglotă înțeleg că-s eleve din Copenhaga și, nimerindu-se orele de geografie la sfârșit de săptămână, au pornit să învețe capitolul „Peninsula Scandinavică” la fața locului. Vor coborâ la Stockholm. Sfârșite de oboseală, tot mai găsesc fărâma de energie necesară expedierii unor ochiade mai mult sau mai puțin nevinovate pe sub lentilele groase ale ochelarilor de vedere. Gâlgâie râsete, se deschid câteva laptopuri, se ascultă muzică la cască și-i explicabil de ce nu se mai aude alunecând ușa de la capătul vagonului.
I am sorry – tresare dl Smith, trăgându-și vinovat picioarele. Noii călători par a aparține unei lumi cu totul diferite. Primul: figură simpatică, de funcționar cu mânecuțe. Al doilea, purtând căciulă cu clape (descheiată, parcă-i tricorn napoleonian), are ochi migdalați, piele tăbăcită, păr lins – lapon sau așa ceva. Domnul Smith își așează pipa între dinți, dar n-o aprinde: în nordul nordului, fumatul este interzis până și-n parcuri! Japonezul poartă ușor printre degete mătăniile din Katmandu. Elevele, toropite de oboseală, măcăie ușor, tot mai stins.
„Funcționarul” o rupe pe franțuzește. Aflu că-i groenlandez. Scoate dintr-o mapă grea, în care mai zăresc o Biblie și o revistă porno, câteva fotografii în culori stridente înfățișând un bloc rozaliu înconjurat de piscine și bordat de mesteceni: „Noi l-am construit la Godthaale.” A lucrat și-n Franța, îi place, dar berea-i scumpă.
Am ajuns la Malmö. Japonezul își scoate din sân un al doilea săculeț și ascunde, atent, mătăniile: ca și Smith, se pregătește pentru ieșirea la restaurantul plutitor. Cu ochi cârpiți, elevele se agață de rucsacuri, încolonându-se pe culoar – vor cina tot acolo. Trenul este urcat pe ferry-boat-ul împodobit cu ghirlande, globuri, beculețe clipitoare și ramuri de brad – vine Crăciunul. Restaurantele – câte două la fiecare nivel al punților – strălucind în lumină, par de poveste. Vagonul se golește.
Român fiind, rămân pe loc. Voi cina și eu. Deschid minunata conservă cu carne de vită în suc propriu.
