Nimic pentru muribunzi

Sunt sigur că v-ați obișnuit cu posibilitatea reală de a muri cu zile în România asta care se chinuie din toți rărunchii să mai „scoată din sistem” diferite categorii de cetățeni. Că vorbim de bolnavii oncologici. Că vorbim de forța de muncă activă. Că vorbim de vârfurile superdotate din diferite generații. Că vorbim de viitorii pensionari, care în mod sigur nu vor mai beneficia de pensii. Ori din cauza faptului că ritmul de viață îi va ucide ori din cauză că nu va mai avea cine să susțină fondul de pensii.
Mi se pare inadmisibil ca într-o țară cică europeană, ieșită demult din Evul Mediu, cel puțin din punct de vedere cronologic, nici moartea să nu fie de ajuns. Când plătești prețul suprem fără vreo schimbare vizibilă și fără ca nimeni să răspundă, atunci chiar e momentul să vină cineva să stingă lumina în cotlonul ăsta de lume. Este inacceptabil ca un bolnav să moară într-un spital în țara asta din cauza lipsei unui medicament. Mă refer la pacienta care a decedat în timpul crizei de imunoglobulină. Este inacceptabil ca un pacient să moară pentru că în țară nu i s-a putut realiza un transplant pulmonar. Nici în Austria nu a putut fi primit, chiar dacă avea banii necesari, pentru că au avut grijă anumiți „deștepți” să rupă relațiile cu centrul de transplant de acolo. Este inacceptabil ca producătorii de medicamente să lase bolnavii oncologici să agonizeze fără șansa la o reducere cât de cât a suferinței. Pentru că, normal, statul are o lege prin care impune un preț minim și firmele respective nu mai fac profit în România. Și cum nu sunt asociații de binefacere, preferă să exporte în țări în care se înțelege importanța lor. De ce dracu nu are statul și un preț minim la un kilometru de autostradă? Sau la un studiu de fezabilitate. Sau la anumite licitații.
Pentru ca unii să facă foarte mulți bani din afaceri cu statul totul este posibil. Ca să ții în țară forța de muncă, ca să ții în viață bolnavii oncologici, ca să poți realiza intervenții de transplant, ca să poți avea acces la medicina performantă nu găsești, tu stat, nicio soluție. Dai din umeri că nu ai bani. Pentru muribunzi, nimic. Pentru clientelă, oricât. Și voi toți ăștia care aveți impresia că trăiți în democrație și civilizație chiar credeți că „opinia” voastră contează? Chiar credeți că vă bagă cineva în seamă? Nu beneficiați de atenție nici când muriți. Ăsta e cinismul sinistru în care trăiți și pe care-l acceptați.
Mare parte din societatea asta a ajuns doar o turmă de oi obligate la consum. Pe pășunea medicamentelor băgate pe gât, a alimentelor toxice, a rebuturilor, a lipsei de infrastructură, a lipsei de bun-simț și în special a lipsei de educație. Se spune că gradul de civilizație al unui oraș, putem extrapola la o țară, e dat de modul în care arată toaletele. Mai e nevoie să spun ceva? Totul în jur arată de parcă nu s-a inventat vidanja.
Dar toate astea nu contează. Trăim ca plantele în continuare. Credem pe orice semianalfabet cu gura mare. Ne tratăm după ureche. Suntem guralivi pe internet. În limbajul nostru propriu, fără nicio legătură cu limba română.
Vă dau un exemplu sugestiv. Nu comentez. Nu vreau să am discuții sterile cu nimeni. Vă relatez doar ce am văzut și vă las pe voi să judecați. Am fost într-o farmacie. Am stat la coadă, încercând să nu bag în seamă pe nimeni și nimic. E mecanismul meu de autoprotecție. Însă a fost depășit de data asta. În fața mea, o bătrână. Asistenta care vindea medicamentele și-a făcut treaba cu brio. Așa cum a fost pregătită și instruită. Rezultatul a fost vizibil. Bătrâna a cumpărat câteva cutii de suplimente, pe lângă rețeta aia pentru care se plângea că nu are bani și compensarea e prea mică. Nah, erau la promoție și vindecă multe. Fără să vreau, asist și la dialogul dintre ele.
– Pentru că ați cumpărat suplimentele, primiți un voucher gratuit cu care puteți merge la un laborator și vă faceți hemoglobina glicozilată. ( Aceasta este o analiză necesară în monitorizarea pacienților cu diabet, prețul ei fiind de câteva zeci de lei ).
– Mulțumesc. Dar dacă merg așa nu mă programează? Îmi face pe loc, gratuit? Întreabă bătrâna plină de speranță.
– Nu vă programează. Plătiți și vă face pe loc.
Cu greu m-am abținut să întreb ce anume să plătească dacă i-a spus că e gratuit. Bătrâna a pus hârtia în geantă, alături de suplimentele pe care, nu-i așa?, o asistentă bine pregătită și instruită, i le-a recomandat în urma unei anamneze atente, a unui examen clinic minuțios și a unui diagnostic diferențial de mare finețe. Cum nu aveam timp să stau și eu la consultație la această somitate, am fost lovit brusc de un acces de atletism și am părăsit în grabă locația, sperând să mă teleportez într-o altă galaxie.
Suntem ceea ce acceptăm. Suntem ceea ce învățăm. Suntem ceea ce gândim. Și, mai presus de toate, suntem ceea ce credem. Așa trăim. Așa murim. De multe ori înainte de vreme. Prin „grija” noastră și a altora cu nimic diferiți de noi.