Nimic despre meci

Sau, mă rog, doar câteva vorbe. Rezultatul nu-i de rușine (rușinoase rămân doar tragerile de timp ale lui Tătărușanu). Calificarea s-a pierdut de-a dreptul stupid în jocurile de acasă. Am smuls un egal cu Franța datorită angajamentului disperat, pressing-ului, dăruirii tuturor (mai ales a lui Nicoliță, care, așa rudimentar cum este, suplinește prin trudă exigențele oricărui post; sunt sigur că, la mare nevoie, ar da satisfacție și ca baby sitter!) și stării gazonului marca Oprișan (nu cumva cei mai dezavantajați au fost francezii?).
Oricum, adio Europa!
De interes rămân comentariile… marginale. Consider că mai important decât meciul în sine (oricum nu ne calificam) a fost și va rămâne în amintirea tuturor magnificența și ambianța noului stadion. N-am cutezat, ca student, să intru în sala Teatrului Național până ce nu mi-am procurat o cravată. Altfel, pe la casele de cultură, pe la cinematografe, accesoriul vestimentar nu părea deloc obligatoriu. În impunătoarea sală a Naționalului însă, fără cravată însemna să te ascunzi undeva, prin ungherele întunecate ale balconului II (așa era pe vremea mea; acum, la Teatru se vine în blugi). Vei respecta întotdeauna ambianța în care te simți respectat! Într-un stadion răpănos, subconștientul spectatorului îl invită să se comporte în ton cu „locația”. N-am văzut niciodată, în România, atâtea chipuri luminoase adunat la un loc, atâta ordine și decență vestimentară, atâta posibile instantanee de grup ce ar merita într-adevăr legenda „noi suntem români!”. Au mai rămas și câțiva lumpeni obișnuiți să fluiere, la cel mai cretin mod cu putință, imnul național al echipei adverse. Încă două-trei lecții de civilizație precum aceea de marți și, sunt sigur, vor fi reduși la tăcere. Una peste alta, spectatorul român de la meciul cu Franța s-a simțit mai aproape de Europa.
Nu lipsesc constatările întristătoare. N-am să înțeleg în ruptul capului de ce a fost ales Marcel Pavel pentru intonarea imnului. După ce că are mereu aceeași expresie de câine bătut, ori de pacient care a înghițit din greșeală cinci purgative, a mai dat-o-n bară și din punct de vedere strict muzical și, mai ales, din acela al (ne)respectării unui text sacrosant. Pavel și-a permis să scoată din strofa lui Mureșanu sintagma „un nume de Traian” pentru ca cu cumva, Doamne ferește, să se dea apă la moară propagandei băsiste! Ce prostie! Păi, așa schimbăm și titlul romanului lui Rebreanu, fiindcă „Ion” te-ar putea duce cu gândul la Iliescu! Cântărețul ne asigură că modificarea de text s-a săvârșit cu aprobarea… Federației! Bravos! Imnul național ni-l cenzurează culții fotbaliști – așa ceva nu cred că s-a mai întâmplat nicăieri în lume! Nici La Marsellaise n-a sunat impecabil, două cuvinte franțuzești fiind evident pocite. Aproape că nu m-a mirat, fiindcă ceva mai înainte, la tv, am auzit o jună reporteriță stâlcind cu suverană incultură numele străzii Pierre de Coubertin. Concluzia: nu se poate construi nimic trainic, serios și temeinic dacă n-ai grija amănuntelor! Tot un amănunt ar putea să fie – dar nu-i! – mizeria gazonului. Explicația „e prea proaspăt, încă n-a prins rădăcini” nu ține, fiindcă pretutindeni unde se schimbă covorul de iarbă, se dispută meci după meci. Explicația ne-o poate oferi doar firma „specializată” a familiei vrânceanului Oprișan – dar nu cred c-om avea parte vreodată de deslușirea cea adevărată.
În fine: avem stadion-bijuterie. Fotbal, n-avem. Se recunoaște deschis că „nu-s valori”, dar mai nimeni nu merge mai departe, spre a ajunge și la întrebarea „de ce n-avem valori?”. N-avem fiindcă lipsește acut așa-numita „bază de mase”; ne preocupă numai pârdalnicul azi, n-avem chef și răgaz să ne gândim și la ziua de mâine. Toate marile cluburi din lume, aproape toate federațiile, au școli de fotbal, baze de pregătire ireproșabile la dispoziția celor foarte tineri, precum și prevederi legislative stimulatoare. Nu de mult, ungurii au luat importante măsuri în vederea formării noii generații de fotbaliști: cei care investesc în fotbalul juvenil sunt scutiți de jumătate din taxele datorate statului! Luxemburghezii au adoptat de multișor hotărâri oarecum asemănătoare și, iată, din „producție proprie” au construit o echipă de care am ajuns să ne temem. Cu banii cheltuiți în România pentru cumpărarea și retribuirea jucătorilor străini (majoritatea deloc străluciți) s-ar putea întreține centre de tineret, școli de fotbal, campionate de pitici și juniori… da-i mai simplu să imporți castraveți decât să cultivi castraveți!