Nimic despre Dimitrov

Finala masculină de la Wimbledon, disputată între numărul 1 și numărul 2 mondial, s-a terminat cu o surpriză, adică… a bătut #1! Alias Jannick Sinner, primul italian învingător la acest turneu, chiar dacă el e mai mult tirolez decât italian, în familia sa vorbindu-se germana. E ca și cum un maghiar din Covasna/Harghita ar câștiga Wimbledonul, e clar că românii s-ar bucura, nu-i așa? Că doar s-au bucurat și la Simona, care era aromâncă. În fine, sesizați ironia, deși așa s-a întâmplat cu majoritatea românilor cu discernământ, s-au găsit destui care să polueze. Deocamdată, la italieni nu am găsit echivalent. În presa lor nu mai ai loc de cuvântul triumf! Și chiar așa a fost. Finala s-a disputat în termenii lui Sinner, cu lovituri ascuțite, dar fără accesarea nivelului suprauman, acolo unde Alcaraz… se știe. Cumva, spaniolul a fost amăgit că nu e nevoie, dar meciul a alunecat aproape pe nesimțite înspre Morcoveață, până când s-a dovedit prea târziu pentru Alcaraz. CTP a găsit explicația simplă/simplistă că eficiența serviciului pe iarbă ar fi fost cheia meciului, dar trebuie să mai fi fost ceva acolo, la nivel mental. Poate conștientizarea faptului că 5 victorii la rând pentru o singură parte din această rivalitate reprezintă o anomalie. Și totuși Alcaraz a luat primul set, cu multe puncte făcute din defensivă, asta până când Sinner a înțeles că trebuie să adoarmă jocul, să nu creeze senzația aceea de urgență care să-l transforme pe spaniol în cyborg. Și uite așa, meciul s-a scurs, fără acute, fără suspans real, fără măcar un tie-break! Triplu 6-4 după un 4-6 inițial… Universul a compensat ceea ce s-a întâmplat luna trecută la Paris, conspirând în favoarea lui Sinner. Și ce conspirație, să ne amintim de accidentarea lui Dimitrov! Ne amintim noi acum, dar peste niște ani statistica îl va omite. Păcat că Sinner nu l-a amintit în discursul de câștigător, asta l-ar fi făcut cu adevărat uriaș. Urmează o pauză de tenis, la nivel înalt, binemeritată inclusiv de noi, apoi atenția se va muta pe US Open, unde cei doi vor deveni niște ținte pentru orice jucător cu rachetă explozivă în panoplie. Până atunci, să ne întoarcem cu pioșenie fața către fotbal.