Nimeni nu vrea Hotelul Traian!

Sâmbăta trecută, ca de obicei, restaurantele complexului hotelier Traian au găzduit felurite evenimente. În salonul principal, o nuntă cu chiuituri, în separeul în care mă aflu, un parastas, la fosta Astoria, o masă de pomenire și un botez. Că ăsta-i mersul lumii: unul naște, altul moare. Nu-i chiar forfota obișnuită: e miez de vară, ieșenii s-au bejenit în concedii, studenții în vacanță, dar, oricum, ținuta de „casă mare” se respectă și se păstrează ca parte a însăși făpturii clădirii, fericit aureolată de o istorie… cu siguranță de cei mai mulți meseni ignorată. După ce preotul (catolic) binecuvântează masa la care mă aflu (se împlinesc șase luni de la dispariția, în floarea vârstei, a vecinului Proser, cu care n-am apucat să schimb vreodată o vorbă în afară de „bună dimineața” și „bună seara”, dar pe care-l simțeam totdeauna aproape și ne înțelegeam din priviri) încep discuțiile ce nu pot ocoli destinul Hotelului Traian, de vreo trei ori scos până acum la licitație și rămas în continuare… făr-de cumpărători.
Prima oară licitația s-a anulat pentru un viciu de procedură (primăria n-a fost invitată să-și exercite dreptul de preemțiune), a doua (la care primăria nu s-a prezentat) așijderea, la a treia nu s-a arătat nimeni interesat să investească cei cinci milioane de euro – deși în valoarea totală sunt incluse și terenurile din buricul târgului, Piața Unirii, și toate bunurile mobile necesare activității hoteliere.
Valoarea istorică a obiectivului nu figurează nicăieri în calcule, deși, în opinia mea, este mai de luat în seamă decât toate zidirile și înzestrările la un loc. Cum să bagi istoria pe factură? Dovadă că încă nu știm s-o prețuim cum se cuvine! În alte părți se procedează… cam de dos: o casă în care se spune că a petrecut Napoleon câteva nopți s-a vândut la un preț exorbitant datorită faimei corsicanului, nu modestei valori de inventar a clădirii. La noi, ca și cum a-i scoate la vânzare teiul lui Eminescu la prețul lemnului de foc plus TVA!
Am mai scris, în acest colț de pagină, despre formidabilele amintiri tezaurizate în venerabila făptură a Hotelului Traian, așa că nu mai insist, ci doar reiau, telegrafic, câteva dintre reperele esențiale. Edificiul este clădit pe schelet metalic, după proiectul lui Gustave Eiffel (care a mai construit și podul de cale ferată de la Ungheni și, informație puțin cunoscută, mausoleul lui P.P. Carp de la Țibănești). Era menit să devină lăcașul primului Teatru Național ieșean. Investitorul, primarul de bună amintire Scarlat Pastia, și-a epuizat prea repede fondurile, așa că Banca Creditul Urban a confiscat și preluat investiția, schimbându-i destinația: va deveni hotel. Tocmai neobișnuita soluție constructivă, structura metalică, a făcut posibilă totala modificare a dispunerilor interioare – altfel, imposibil să preschimbi „din mers”, pe șantier, un teatru într-o instituție hotelieră.
Într-un singur an, 1884, Eminescu și Creangă au participat aici la sărbătorirea unor evenimente comemorative (Banchetul XXI al Societății „Junimea” și Centenarul Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan). Tot aici, și tot în 1884, s-a petrecut un eveniment prea puțin luat în seamă de istoricii literari: Caragiale a ales, pentru prima lectură a „Scrisorii pierdute”, nu Capșa bucureșteană, ci a venit la Iași și a citit la Traian, într-un cerc de prieteni. În timpul Primului Război Mondial, aici au locuit miniștrii Guvernului României evacuat la Iași. Printre cei care „au tras” la Grand Hotel Traian s-a numărat și Greta Garbo (iulie 1934). Diva tocmai terminase filmul „Grand Hotel” și se afla în plină glorie după ce interpretase pe ecran memorabilele roluri Mata Hari, regina Christina și Anna Karenina. Desigur, în registrul Hotelului a semnat cu un nume oarecare – îi plăcea să întrețină misterul și practica ciudata izolare care avea să-i aducă o a doua faimă (alintătură, câtă vreme a acceptat omagiile boierimii adunată cu caleștile de prin toate colțurile Moldovei). În Librăria Athanase Georghiu, de la parter, s-au pus în vânzare primele aparate de radio din România – ș.a.m.d.
Nu mai continui lunga enumerare a evenimentelor faste din cronica hotelului – am făcut-o într-un filmuleț-evocare ce poate fi aflat pe YouTube – dar nu pot să nu amintesc și cele întâmplate după Naționalizarea din 1950. La Traian s-a instalat… sindicatul breslei geamgiilor (după bombardamentele din 1944, nu mai rămăseseră geamuri întregi în tot orașul!), care a populat aproape toate încăperile cu… ateliere de tăiat sticlă. A devenit, apoi, sediul unei sumedenii de sindicate și asociații sportive. Clădirea arăta jalnic… Un comesean universitar, altfel bun cunoscător al istoriei urbei, a pus în circulație informația, dată că sigură, potrivit căreia, la vizita din 1968, Ceaușescu a decis demolarea clădirii. N-o cred.
Am participat la reinaugurarea hotelului, după totala refacere dispusă de Iliescu. S-o fi făcut Iliescu în răspăr? Prea ar fi fost un gest de evidentă nesubordonare! Cred, mai degrabă, că Iașiul, după cretina și-n zadar regretata demolare din anii ’60 a Academiei Mihăilene, se afla în proces de recâștigare a zestrei amintirilor (atunci s-a eliberat și refăcut sediul „Junimii” – adăpostea… Sanepidul!), Casa Dosoftei, mănăstirile, trama urbană cu vechile amplasamente ș.m.a.), a izbutit să-și recâștige un edificiu de patrimoniu pe care acum, iată, nu-l mai vrea nimeni! Ba, greșesc, și l-a dorit cineva: l-a revendicat Carol Theitler, care a izbutit să obțină, între altele, Muzeul Teatrului, acum închis și-n paragină….