Nimeni nu poate fi azi autor de unire!

S-a vorbit insistent și încă se mai vorbește despre „ratarea momentului” în decembrie 1989, când ar fi fost posibilă readucerea Basarabiei la Patria mamă. Cum am mai scris, chestia cu „ratarea momentului” se înscrie printre iluziile și naivitățile revoluției române. În decembrie 1989, Basarabia era republică unională într-o URSS ce nu dădea deloc semne de destrămare. Miile și miile de soldați ai generalului Lebed stăteau, la Tiraspol, cu arma la picior și cu motoarele tancurilor încălzite. O acțiune românească, fie în forță, fie parafată de o ipotetică voință a ambelor părți, era, din toate punctele de vedere, imposibilă. Alcătuitorii de strategii din cuțite și pahară continuă, însă, susținerea mitului „ratarea momentului”, ignorând și realitățile politico-diplomatice ale veacului XX, și reacția previzibilă a rusului călcat pe coadă. Nici în 1989, nici în anii următori, nici acum, unirea n-a întrunit și nu întrunește condițiile necesare înfăptuirii reale. Ea rămânând, desigur, în firea lucrurilor și în sarcina unui viitor, totuși, mai puțin îndepărtat decât s-ar crede… În cutiile redescoperite prin podul casei am găsit o scrisoare ce mi-a trimis-o Grigore Vieru în decembrie 1991. Care, încă o dată, dovedește că poeții pot fi mai cu picioarele pe pământ decât făuritorii de istorie cu soldăței de plumb. Grigore analizează cu sinceritate durută și lucidă „starea unirii”:
„Se vorbește mult azi, în Moldova dintre Prut și Nistru, dar și în Țară, de Reunirea cu Țara mamă (n.m.: ortografia respectuoasă aparține autorului). Cred că nu-ți trebuie multă pregătire politică și diplomatică pentru a înțelege că, în momentul și în condițiile social-politice actuale, nu puteam ridica problema reîntregirii teritoriale imediate. Deputații care au format Consiliul Național al Unirii sunt niște copii. Niște frumoși copii. Dacă eram solicitat, probabil că aderam și eu la acest spontan Consiliu, mai ales că port sentimentul Unirii în suflet și-n cuvânt nu de ieri și nu de azi. La ora actuală însă, Consiliul Național al Unirii, autoritar mai degrabă prin formulare (a intitulării, n.m.) nu poate face mai mult decât Liga Culturală a Unității Românilor de Pretutindeni, sau Asociația Pro Basarabia și Bucovina: poate să întindă un pod de flori între cele două maluri ale Prutului, să organizeze un miting, o conferință, să lanseze un Apel, dar nimic mai mult din păcate. Ideea de a crea un Centru al Unirii este minunată, dar ea va avea putere numai atunci când vor adera la Consiliu cele mai de seamă personalități istorice, juridice, politice și artistice ale Țării. Deocamdată însă, componența Consiliului este, cu excepția câtorva nume, destul de pestriță și anonimă. Nimeni nu poate fi azi autor de unire. Reunirea va fi opera Clipei istorice care se apropie. După Rodul Reunirii să mergem mai întâi în satele noastre (atât de rătăcite încă), pe care trebuie să le pregătim clipă de clipă, zi de zi, pentru acest măreț Act, și apoi în America și-n Occident. Nu este exclus, totuși, ca această minune tulburătoare s-o săvârșească doi președinți care se numesc: Reînflorirea economică a țării și Sărăcia groaznică, mai ales lipsa de energie, ce vin peste Basarabia. Eu cred că nu mai avem atât de mult până la Reînflorirea economică a țării, iar până la sărăcia de care vorbeam… e și mai puțin.”
Și a venit criza… Cea mai mare nedreptate pătimită de Grigore, marele renghi, i l-a jucat destinul: sărbătoarea unirii, ce se va petrece negreșit odată și odată, o va contempla din ceruri, fără a-și putea împărtăși cu ai săi bucuria Prutului „secat dintr-o sorbire”…