Nimeni nu m-a ajutat vreodată, așa cum m-a ajutat Sfânta Parascheva – mărturia unui jurnalist plecat în Londra

Cuvioasa Parascheva am cunoscut-o în studenție. Prin primul an. M-a atras ca un magnet și nici azi nu pot spune ce m-a făcut să mă așez la rând în Catedrala mitropolitană pentru a mă închina ei. Și nu pot spune nici ce am simțit atunci când i-am atins mâinile. Mulți spun că ar fi calde sau că îi simt pulsul. Eu am simțit doar că n-am mai fost a mea și că sunt sub semnul Sfintei. Cum frumos îmi zicea un prieten în aceste zile: eram deja ca o cetate ce fusese luată cu asalt.
N-am realizat prea bine ce mi se întâmpla, însă știam din experiența altor prieteni că e bine să ceri ajutorul Cuvioasei atunci când ai examene. Așadar, am început să o rog să vină cu mine la seminarii și apoi la examene. Și a venit. De câte ori nu mi-a șoptit, parcă, ce răspunsuri să dau, de câte ori n-au curs rândurile în examene!
Lumina a venit de la Sfânta
Când toți colegii mei de la Facultatea de Jurnalism din Iași așteptau cu nerăbdare să fie licențiați și să lucreze la marile televiziuni sau cotidiene, eu eram nespus de dezorientată. Aș fi vrut să nu ies de sub ascultarea Sfintei. Așadar, deși a părut nebunie pentru un necunoscător în teologie, mi-am ales ca temă de licență presa religioasă. Ascultam Radio Trinitas și știam că aveam deja bazele pentru o analiză cât de cât pertinentă. Cu ajutorul duhovnicului, un om aflat și el sub semnul Cuvioasei, am început să scriu despre relațiile și mijloacele de comunicare dintre Dumnezeu și om. Ce căuta părintele Stăniloae într-o lucrare de licență de la Jurnalism nu vă pot spune, însă coordonatorul a capitulat și, deși inițial m-a sfătuit să nu implic atât de multe cunoștințe teologice, printr-o minune a rămas așa cum probabil trebuia să fie. După absolvire, mi-am dorit să nu sfârșesc în presa laică. Și chiar dacă aș fi găsit oricând de lucru la Radio Trinitas, așteptam altceva. Mărturisesc că sunt făcută pentru presa scrisă, căci în cuvinte mă pot dărui. E ca și cum acestea mi-ar curge prin vene. Și minunea a venit. Imediat după absolvire s-a născut „Ziarul Lumina”. Făceam deja parte din echipa care a creat acest ziar. Dincolo de toate aspectele organizatorice și lumești, eu am considerat „Ziarul Lumina” ca un dar special primit de la Sfânta Parascheva. Parcă pentru mine erau făcute toate și cum să nu simt astfel când, cu doar câteva luni înainte, subliniam în lucrarea de licență necesitatea unui ziar religios.
În perioada pe care am numit-o generic „Lumina”, am primit de la Sfânta mea dragă nenumărate bucurii pe care nu le pot descrie și mari daruri pe care nu le știe decât duhovnicul. Am fost fericită să lucrez la hramuri până la epuizare. Acest lucru îl trăiam cu toții la Iași. Dăruiam și noi, lucrătorii de la Mitropolie, un alt fel de jertfă decât cea a pelerinilor. Și vă mărturisesc că deși orele de somn erau puține, când abia gustam un covrig, forțele noastre de a munci în acele zile nu se epuizau. Știam cu toții de unde ne vine puterea. În fapt, pe toate le făcea Cuvioasa, căci, așa cum spune părintele Paisie Aghioritul, „ai noștri sunt doar mucii care ne curg din nas”… Ca o confirmare că presa religioasă în România s-a născut în curtea casei Sfintei Parascheva, în 2005 Sfântul Apostol Pavel, ocrotitorul jurnaliștilor creștini, a vizitat târgul Ieșilor, arătându-ne că lucrurile pe care noi le înfăptuiam se aflau sub ocrotirea sfinților.
Lângă Sfântul Siluan și părintele Sofronie
În 2006 mi-am dorit foarte mult să plec în Anglia pentru studii și Domnul mai știe pentru ce. Nu voi uita zilele de hram în care, așezată pe scările catedralei, sub privirile de neînțeles ale jandarmilor, priveam mulțimea de oameni care curgea spre baldachinul Sfintei. Cu emoții, cu durere, bucurie și necazuri, cu boli incurabile, acești oameni parcurgeau un drum al speranței. Și dacă m-a uimit ceva la pelerini a fost că nu cereau nimic de la Sfânta. Cărau cu ei doar iubirea pentru ea, veneau să întâlnească o prietenă dragă în zi de sărbătoare. Era ziua Sfintei Parascheva. E de prisos să mai spun că viza pentru Anglia a venit în urma rugăminților adresate ei în acea zi de hram. Astăzi sunt lângă Sfântul Siluan și părintele Sofronie. Cu puțin timp în urmă, colegii de la „Ziarul Lumina” mi-au propus să mă întorc acasă, la acest ziar în care mi-a rămas o fărâmă de inimă. Deși dorul de peniță și de sfinții noștri dragi îmi sfâșie inima, am ales să mai stau o vreme lângă Sfântul Siluan, ale cărui moaște se află la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex. Trăiesc sentimentul că mai am de făcut ceva pe aceste meleaguri. Și mai cred că, în final, mă voi întoarce în România, această țară frământată economic și politic, zdrobită de sărăcie, însă bogată prin sfinții ei. Știu că într-o zi voi fi iar lângă Sfânta Parascheva.
Mereu în linia întâi
Dragii mei, deși în Londra trupește, inima mea bate zilele astea la Iași. Iașul meu drag pe care nu l-am iubit doar pentru prieteni, profesori, pentru teii de pe Copou sau atmosfera boemă. Am iubit Iașul pentru Sfânta. Noi, prietenii ei, i-am zis mereu Sfânta. Ea, Cuvioasa Parascheva, a stat mereu în prima linie pentru noi. A venit la examene, așadar am împărțit diplomele de licență cu ea. A venit și la spital când a fost nevoie. A venit ori de câte ori, în studenție, puținii bani trebuiau să ajungă pentru toate. A venit chiar și când i-am cerut brad de Crăciun. Nu ne-a lăsat niciodată singuri! Nu cred că există oraș mai frumos de 14 octombrie decât Iașiul. Miroase a busuioc, a durere amestecată cu speranță și iubire. Iubirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin sfinții lui. Sfântă dragă, deși atât de departe în trup, căci ne despart munți și mări, de ziua ta nu-mi doresc decât să fiu în duh alături de tine, să-mi unesc vocea cu miile de oameni care vin să te salute și să-ți spun: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
(Monica Dumitrescu, sursa: Ziarul Lumina)