Nimeni nu este de neînlocuit

Am avut fericirea de-a cunoaște destui înavuțiți ai vivacelui nostru capitalism. Am strâns – cu indicibilă emoție – scurmătoarea unor foști hoți de buzunare, ajunși investitori respectabili, am respirat același aer de trabuc havanez cu foști măcelari de elită, deveniți peste noapte biznismeni cărnoși.
În toată lumea, orice bogătan se fălește cu mizeria anterioară prosperității sale, trecându-și în CV – cu peniță de aur – meseriile îmbrățișate la tinerețe: hamal, frizer pentru pisici, chelner pentru oameni. Cu cât mai joasă a fost condiția de start, cu atât lucește mai tare, pe pieptu-i bombat, actuala glorie.
În România, cei mai mulți biznismeni își trec însă sub lacăt carierele precedente de bișnițari ori de agricultori urbani. A-și aduce aminte de lingura de lemn de la care s-a lansat spațial este, pentru orice parvenit, un lucru insuportabil. Îmbogățiții de azi își dau cu fard anii de sărăcie, cu tenacitatea fetelor ambițioase, care-și maschează punctele acneice de pe față.
Iar una din primele fapte puse în operă de parveniți este să-și disprețuiască foștii colegi întru sărăcie. Deseori, disprețul cunoaște ambiții creatoare, parveniții spoindu-ne cultura cu maxime și cugetări memorabile.
Una dintre aceste cugetări sună cam așa: „Nimeni nu este de neînlocuit”, vrând să însemne că altețele lor – peticite până mai ieri în turul nădragilor – se pot dispensa la orice oră de orice subordonat, de orice sclav.
„Nimeni nu este de neînlocuit”: otrăvită și mincinoasă vorbă. Dimpotrivă, cred că fiecare om este de neînlocuit, fiindcă unde găsești doi bipezi identici la minte și la trup? Fiecare muritor își are personalitatea sa, calitățile și defectele sale.
Ce s-ar alege, bunăoară, din România, dacă miliardarii noștri ar fi înlocuiți de miliardari nemți ori olandezi?