NIHIL SINE NOBEL!

Sunt obligat să revin asupra subiectului „O carte-scandal?” din două motive. Primul: o șotie a computerelor a făcut să dispară (cel puțin în ediția electronică) taman cuvintele-cheie, esențiale pentru citatele culese din opul lui Eugen Negrici. Încerc să dreg cât se mai poate. Al doilea: prea marele ecart ce situează opiniile cititorilor la extreme: fie categorice pro, fie, la fel de categorice, contra. De ex.: „Sentința formulată de autor (Negrici, n.n.) este exemplară și vine să deplângă lipsa spiritului critic în literatura română, adevărata cauză a nevolniciei sale” (HERMENEN). Sau, la polul opus: „Este momentul cârcotașilor. Nimic nu convine. A fost perioada proletcultiștilor. A culturnicilor. A venit vremea elitiștilor” (COGRIC). Ca de obicei, adevărul se află la mijloc.
Pentru a ilustra „nevolnicia” (?) literaturii noastre, un alt cititor (STRĂINUL) aduce argumentul absenței unui NOBEL (în toate domeniile) pentru români, prin comparație cu vecinii de continent, mai galonați, ca să nu spunem mai abili și mai norocoși. Una dintre explicații ar putea-o constitui tocmai faptul că ne autodeclarăm, de bună voie și nesiliți de nimeni, nevolnici, în vreme ce megieșii nu știu să fi proclamat vreodată „despărțirea de”, să zicem, Petöffi – iar noi ne îngăduim să cerem ultimativ despărțirea de „cadavrul din debara” Eminescu, doar astfel putând… intra în Europa (Patapievici). Ca să te respecte alții, se cuvine, înainte de toate, să te respecți pe tine însuți. Apoi, am îndoieli că bulgarii, sârbii, maghiarii, au trimis atâtea lăcrămații preventive (inclusiv oficiale!) la Juriul NOBEL, nu cumva prestigioasa distincție să onoreze vreun condeier ne-agreat de tabăra adversă. N-o fi românească zicala „să moară capra vecinului!”, dar ilustrează perfect conduita intelectualilor noștri, mari meșteri la pus tălpi și incapabili să practice un lobby onest, pentru o cauză ce depășește net umorile propriului orgoliu.
Oricum, n-aș zice că, în absența jinduitului premiu, o literatură ar fi nevolnică și nici n-am știință despre vreo autoritate culturală din afara României care să fi emis astfel de apreciere în ce ne privește. Probabil nici nu-i nevoie, câtă vreme ne-o facem cu mâna noastră. Dar să vedem cât de bulgari, sârbi, maghiari, sunt laureații? Elias Canetti s-a născut la Rusciuk (Russe) și a fost bulgar până la vârsta de… 6 ani. După care a emigrat cu familia în Anglia, unde s-a format, impus și consacrat. E.P. Wigner (NOBEL pentru fizică, în 1963) s-a născut la Budapesta, pentru a deveni, repede, cetățean american. G.A. Olah doar a văzut lumina zilei în Ungaria; a fost școlit în Canada și, ulterior, naturalizat în USA. Georg de Hevesy (NOBEL pentru chimie, în 1943) apare, în acte, ca născut la Budapesta; s-a format la Berlin, s-a impus în USA și, apoi, în Suedia. G. Bekesy (NOBEL pentru holografie, în 1971), adus pe lume într-o maternitate din Ungaria, a învățat la Berlin, s-a făcut remarcat în Anglia și s-a pensionat în Italia. Respectivii figurează ca laureați și-n evidențele țării de baștină, și în acelea ale patriei adoptive. (Cazuri oarecum similare cu acela al românului G. Em. Palade.) Funcționează apoi, zice lumea, și mecanisme de alt ordin în virtutea cărora se atribuie prestigioasa distincție; n-are rost să detaliem.
Reîntorcându-ne la „Iluziile literaturii române”: opiniem că re-lecturarea onestă, capabilă să despartă grâul de neghină, a fost și va fi totdeauna necesară, cu atât mai mult în cazul literaturii noastre, unde, vreme de jumătate de veac, au funcționat destule ierarhii contrafăcute. Este, însă, absolut necesară păstrarea echilibrului, a dreptei cumpene, nu de alta, dar odată cu zoaia din covată, azvârlim și pruncul. Judecăți de tipul „mitul tânărului geniu (Labiș, n.n.) nu s-ar fi închegat și nu s-ar fi impus dacă moartea lui cutremurătoare nu ar fi trezit suspiciuni”, ori „clasic, capodoperă, permanență, sunt termeni de jargon profesoral, simple ticuri verbale” n-or să mă convingă niciodată nici că mai importante sunt împrejurările morții, decât semnalul dezghețului pe care Labiș a izbutit să-l dea poeziei noastre, nici că, în cazul literaturii române, nu putem vorbi de clasici, capodopere, permanențe.
Mai degrabă aș accepta – cu unele rezerve de nuanță – concluzia cronicarului revistei „Cultura” (nr. 27/2008): „ … prin spiritul gazetăresc care o animă, prin moralismul său improvizat, prin polemicile nimicitoare cu adversari modești, prin superficialitatea argumentelor, prin contradicțiile voioase, prin abuzul de surse second hand, prin ars compilatoria pe care o practică și, nu în ultimul rând, prin colportarea a numeroase mitologeme exploatate în spirit necritic, „Iluziile literaturii române” e-o carte menită să stârnească scandal. Dar atât.”