Avem peste 50 de sărbători naționale (!) și, curând, vom fi cadorisiți cu încă o rafală: la Senat se află depusă inițiativa prin care se cere oficializarea sărbătoririi Newruz-ului (21 martie, anul nou la iranieni) și Hâdârlez-ului (6 mai, venirea primăverii – tot la iranieni, câți vor fi fiind în România). Parlamentarii sunt invitați să decidă și cu privire la instituirea Zilei Patrimoniului Mondial, precum și la stabilirea datei de 8 septembrie pentru prăznuirea romilor creștini. După ce s-a instituționalizat Ziua Culturii Române (15 ianuarie), aleșii poporului sunt chemați să ratifice și alte inițiative similare: Ziua Mamei (prima duminică din mai), Ziua Tatălui (a doua duminică din mai), apoi Ziua Națională a Ambulanței, Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989, 23 august (Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului), 21 decembrie (Ziua Memoriei Victimelor Comunismului din România) și să declare 30 noiembrie zi de repaus legal la Senat.
Pe undeva este încurajator faptul că se dă ceva de lucru forului legislativ, șomer din pricina cascadei ordonanțelor de urgență și asumărilor de răspundere guvernamentală. Dar dacă păstrăm ritmul ăsta, peste vreo zece ani fi-va mai simplu să trecem cu roșu în calendar zilele lucrătoare, sărbătorile copleșindu-ne cu totul și preschimbându-ne în fericitul popor ce-o ține tot într-o prelungă emoțiune sărbătorească. Sprijin parlamentar se pare că are deja și propunerea clujeană de a se stabili ca zi națională data de 10 mai. Motivațiile de ordin istoric-protocolar pot și, în aceeași măsură, nu pot convinge.
Se spune, în demersul clujean, că data de 9 mai, când Mihail Kogălniceanu a proclamat în Parlament Independența României, ar avea valoare emoțional-diplomatic-reprezentativă inferioară Declarației de Independență adoptată în plen la 10 mai. Numai că, la rândul ei, Declarația nu intră în vigoare decât după ce o promulgă principele domnitor și, efectiv, abia după ce se publică în „Monitorul oficial”. Atunci, care dintre cele patru date merită întâietatea? Fără îndoială că întâia exprimare oficială a ideii și deciziei Guvernului în Parlament – 9 mai și nu oricare alta dintre etapele procedurale ulterioare. În fapt, clujenii intenționează să mute accentul de pe 1 decembrie, pe 10 mai, argumentarea lor încercând să atenueze preventiv fireasca reacție de (să-i zicem doar atât) nedumerire față de gestul provenit tocmai din… Ardeal! Cică, să nu îngrijorăm, fiindcă vom avea două sărbători naționale. Să luăm exemplul vecinilor maghiari, care au trei – de ce n-am avea și noi două? Dar bine, avem deja două, fiindcă Parlamentul a aprobat mai ieri trecerea cu verzale în calendar și a datei de 24 ianuarie, „Unirea Mică”, așa că 10 mai ar fi… a treia.
Națiile mari, puternice și serioase se mulțumesc cu o singură zi națională, bine întemeiată istoricește, și – cel puțin deocamdată – nu par interesate de mărunțirea buchetului major de semnificații reprezentat de o sărbătoare unică. Divizată, își pierde însăși temeiul instituirii. Aproape ne-am obișnuit ca sărbătorirea zilei de 1 decembrie să nu fie agreată de maghiari, care, prin voci autorizate ale minorității, au și decretat-o zi de doliu – iată însă că ardelenii înșiși propun retrogradarea în rang a zilei de 1 decembrie (reunirea Ardealului cu Țara!) și includerea ei într-un fel de mixtum calendaristic cu egalitate iluzorie, fiindcă primul „inter pares” ar urma să devină 10 mai. Fie și numai pentru faptul că schimbarea datei ar permite aprinderea grătarelor cu mititei și, oricum, nu va mai îngheța buza gornistului pe muștiuc la început geros de decembrie.
Credința că românul nu percepe până la capăt încărcătura sărbătoresc-solemnă a zilei naționale dacă nu prăjește cârnăciori și slană e-o prostie gogonată, dar, până la urmă, s-ar putea să cântărească electoral mai mult decât amintirea faptului că țara a devenit regat la 10 mai 1881. Adică, taman de ziua în care, cu fandări și ocolișuri viclene, pusee monarhiste vor să repoziționeze ziua nației române. Clujenilor, ședeți blând!
