Când voi fi scris ultima scrisoare? De mult, oricum, nici nu-mi mai amintesc. N-am avut niciodată răbdare să aștern scrisori și să aștept răspunsuri, chiar în anii în care nu exista nici telefonia mobilă, nici internetul. Oștean fiind, trimeteam, din garnizoana Botoșani, colegelor cărți poștale scrise cu creion chimic muiat în gură și semnate „Hopa țupa, țupa hopa / Cineva din Europa” – dar astea erau glumițe și-atât.
Voluptatea literaturii epistolare rămâne apanajul secolelor XVIII-XIX – ceea ce nu înseamnă că, până și-n zilele noastre, nu pot fi aflați fani ai misivelor kilometrice. Pentru a întreține o relație epistolară după toate regulile artei trebuie să ai o anume vocație, să investești sinceritate, să știi practica echilibristica introvertit/extrovertit, să dispui de tihna sufletească necesară și, nu în ultimul rând, să-ți însușești normele stilului cu pricina.
O carte intitulată „Scrisori de la scriitori” (cu necesara precizare în subtitlu, „secolul XX”) vine din Pașcani, unde neastâmpăratul Leonard Gavriliu nu dă deloc semne c-ar osteni; dimpotrivă, nu numai că scoate cu regularitate și… temeritate revista „Spiritul critic”, dar izbutește s-o însoțească de o activitate editorială realmente meritorie. Acum, s-a hotărât să dea publicității scrisorile primite de la confrați, într-o viață trăită total sub semnul literei tipărite. Nu-s sigur că-i un procedeu întrutotul… scuzabil, câtă vreme unii dintre autorii scrisorilor încă n-au dat colțul către eternitatea locului cu verdeață și s-ar putea să protesteze: „dom’le, nu te-am autorizat să publici scrisoarea trimisă în 1954: ți-o destinasem în exclusivitate, nicidecum publicității.”
Pentru istoria literară însă, interesul este incontestabil, chiar dacă nu-s totdeauna semnături de rangul I și unele nume nu prea mai spun nimic. Se pot, însă, desprinde concluzii cu caracter de generalitate privind atmosfera culturală a epocii, avatarurile cărții, temperatura relațiilor între oamenii scrisului, încercările de constituire a solidarității de breaslă, dimpreună cu amănunte de ordin caracterologic adăugătoare de tușe noi unor portrete deocamdată abia schițate. Sunt purtătoare de semnificație până și formulele de adresare. De pildă, bibliotecarul (!) clujean Lucian Blaga începe prin a i se adresa lui Gavriliu cu vocativul „Tovarăși!” în 1955, evoluând spre „Dragă amice Gavriliu! în vara lui 1956, până la „Scumpe amice Gavriliu” la sfârșitul aceluiași an – semn că scrisorile au putut stabili necesara punte de înțelegere și, cum se vede, încredere. În cel puțin două cazuri (Ioanid Romanescu, Vasile Andru) scrisorile sunt relevante și pentru starea de atunci a literaturii române, și pentru reconstituirea mecanismului intim al procesului de creație, însoțit de dramatice întrebări, îndoieli, ezitări, mai ales în anii „obsedantului deceniu”, dar și mult după.
Reacțiile sunt net diferențiate, exprimând, cum este firesc, omul. Ieșeanul H.Ț. îl încunoștințează pe Gavriliu că „am scris o serie de poeme pentru radio și tv dedicate Congresului”, că „acum îi expediez ultimele două volume tovarășului Nicolae Ceaușescu, în semn de admirație, cu dedicații personale” și că, pentru a anihila rezistența Editurii „Junimea” în fața insistentelor solicitări de a i se tipări cărțile, „voi cere ajutorul CC al PCR și al Tribunalului.” Încheie apoteotic, citând anapoda dictonul „Sine ira et studio”, căruia îi schimbă total sensul, preschimbându-l în… „Nihil sine ira” (!)
Păstrez și eu o scrisoare de la același autor, devenit, cel puțin în intenție, grevist protocronist: „nu voi mai scrie poezie patriotică până ce nu mi se repară liftul la bloc.” În cealaltă extremă se așază mult mai profundul și mai cultivatul Vasile Andru, care-și propune „să tac cât mai mult și să mă agit mai puțin”. N-are de gând să-și folosească energia după rețeta „tot aburul pentru sirenă!”, ci s-o tezaurizeze întru șlefuirea paginii de proză: „unele capitole sunt scrise de trei ori, cu mâna; nu le voi transcrie la mașină decât după alte câteva transcrieri cu mâna, vreau să simt mai bine mișcarea cuvintelor și cel mai bine simte această mișcare sub penița stiloului.” Întrutotul revelatoare sunt scrisorile consacrate Sucevei și literaților ei (Sidorovici, Damian, Iordache, Pardău, Blănaru, Ștefuriuc, Rudeanu) pe care Andru îi vede agitându-se mai degrabă steril „în acest târg fără evenimente” (august 1973). Un „a fost odată” despre care voi vorbi în tableta viitoare.
