NIHIL SINE Dr.

Înșiruirea numelor „bine voitorilor prenumeranți din carii o samă a dat și osăbit agiutoriu” la apariția „Albinei Românești” (lași, 1829) pare, citită după 177 de ani, adevărat poem onomastic ori pagină sadoveniană încă nescrisă: Spătar Vasile Alixandri, Comis Toma Bantoș, Aga Matei Buhuș, Cămâraș Dimitrie Geme, Postelnic Iordache Ghica, Paharnic Nastasache Gribenciu, Stolnic Ștefanache Grigoriu, Căminar Vasile Costin, Medelnicer Costandin Suceveanu… În „Cuvântul înainte” se întrevede acestei liste a abonaților un promițător destin… european: „Numile bine voitorilor prenumeranți păstrate în filete aceste vor fi cunoscute în Evropa și în toată lumea politicită și trăitoare în istoria nației, iară nepoții noștri, carii deplin vor gusta rodul acestei bunătăți, vor binecuvânta lăudatul lor nume.” Noi fiind acei nepoți și stră-stră-nepoți, cum vedem oare litera și tâlcul trudnicelor și generoaselor începuturi cultural-gazetărești? Cu senzația că, în esențe și temeiuri, schimbările-s de suprafață, de fațadă. Și acum, ca și în zorii politichiei gazetărești, avem obsesia Evropei, a cărei validare oferă (sau nu) certificate unice de autorizare națională. Nu exiști cu adevărat în nici o seară de valori românească fără ratificare „evropenească”… Avem și acum aceeași foame de funcții, demnități și titulaturi. Cum se cam știe, strămoșii noștri se făleau cu dregătorii… cumpărate. Tatăl lui Eminescu, Gheorghe, povestește cum și-a târguit rangul de Căminar – care, de fapt, nu însemna nimic (în vechime, Căminarul aduna impozitele în comerțul cu… ceară.) Golite de obligatoriul conținut obiectiv, rangurile din secolul XIX preluau titulaturi cu rezonanță cronicărească, ignorând complet semnificația lor inițială, spre a le așeza într-o ordine menită să stabilească locul și importanța fiecăruia în organizarea statală. Doar nu vă închipuiți că Spătarul Vasile Alecsandri purta, la ceremonii, sabia și buzduganul domnitorului, cum cereau, în vechime, însărcinările rangului. Ori Comisul Bantoș să îngrijească caii și grajdurile domnești, Paharnicul Gribencea să guste băutura domnitorului, Stolnicul Grigoriu, zacusca și vânatul (să nu fie otrăvite). Poate chiar Medelnicerul Suceveanu nici nu prea mai știa că dregătoria de care s-a învrednicit („cu iaurt, cu gogoșele…”) l-ar obliga să toarne apa întru spălarea mâinilor stăpânului. Nu mai avem medelniceri, stolnici și serdari în veacul XXI, dar însemnul rangului a rămas să exercite aceeași mistică hipnoză. Tot mai rar vei întâlni, pe cărțile de vizită, funcția de director: toți sunt acum „directori generali”. Au trei-patru slujbași în subordine, da-s… generali! Iar în locul titlului de agă, spătar, serdar, ne stă la dispoziție un magic cuvințel prescurtat, devenit obsesie națională: Dr. Nihil sim Dr.! O s-ajungem ca-n Italia, unde, dacă arunci o piatră, nimerești un doctor, iar la apelativul dottore îți răspund și frizeri, și chelneri, și barcagii! Între cele două războaie, Universitatea ieșeană acorda 6-8 titluri de doctor pe an (inclusiv cele honoris causa). În zilele noastre, facerea de doctori a devenit industrioasă pretutindeni, atrăgând într-un adevărat vârtej al interesului și oamenii politici – pe care nu-i obligă nici un reglement să posede patalamaua doctoratului. O fac preventiv: dacă rămân fără de coledzi, devin, nu-i așa, oameni de știință: adică, Mischie poate și el să nu poată? Iar statul trebuie să bage adânc mâna în peticitul buget, spre a suplimenta cu 15% leafa puzderiei de doctori ce-au ajuns, prin nemăsurată (și unii, prin suspectă) proliferare, să pună în primejdie însuși prestigiul unei titulaturi și unei Calități onorante, potrivită mai degrabă excepției decât regulii. Dar, cum s-a văzut, goana după ranguri e-un dat omenesc și, la români, vine de departe…