Nihil nove!

Premieră la Teatrul „Luceafărul”: „Iorgu de la Sadagura”. Mărturisesc: uitasem de-a binelea textul lui Alecsandri. Spectacolul ieșean, în regia lui Ion Ciubotaru, surprinde cât se poate de plăcut prin ritm, culoare, inventivitate, vervă și, nu în ultimul rând, prin performanță actoricească (Emanuel Florentin, Liviu Smântânică, Beatrice Volbea, Gabriel Lazăr, Cristina Ciubotaru ș.a.), dar adevărata surpriză rezidă în… actualitatea neașteptată a piesei.
Dacă satirizarea junilor plecați „afară”, care uită, la întoarcere, limba românească, pocind-o cu potop de franțuzisme, se receptează mai greu (puștimea din sală nu mai știe boabă de franceză și l-ar prefera pe Iorgu întors nu de la Sadagura, ci de la Liverpool!), acuzele apăsate la adresa corupției instituționalizate parcă-s scrise azi. Se fură, oare, în România, chiar din moși-strămoși? Dacă documentele de arhivă, publicate în tiraje foarte modeste și cu prețuri prohibitive, ar avea circulația ce-o merită, publicul larg s-ar convinge că mâna strecurată hoțește în buzunarul statului e îmbătrânită în rele și n-are pic de… culoare politică.
Un raport al Ambasadei USA la București din decembrie 1945 conține o observație jenantă: „Presupunerea naivă că, datorită faptului că un român își schimbă apartenența sau culoarea politică, își va modifica în același timp obiceiurile înrădăcinate într-o viață de om este, bineînțeles, absurdă”. N-aș spune că-s chiar neașteptate dezvăluirile privind corupția regimului Gheorghiu-Dej, dar, oricum surprinde prin proporții și, apoi, prin aceea că marii șnapani din vremea lui Carol II, ce păreau definitiv compromiși prin colaborarea cu nemții și legionarii, sunt menținuți bine mersi în funcții și continuă să jefuiască țara, dar, de această dată în folosul camarilei comuniste. Americanii dau exemplul directorului Marinei Comerciale Române, decorat de Hitler, care „a adunat o avere uriașă ca urmare a practicilor sale corupte și a refuzului de a duce la capăt orice muncă oficială, pentru oricine, fără mită; el deține în continuare aceeași putere, în aceeași manieră coruptă, cu știința completă a Guvernului Groza”.
Dar cazul cel mai flagrant îl reprezintă industriașul Malaxa. De această dată, raportează englezii (ambasadorul Holman): înainte de război, Malaxa a oferit o vilă în folosință gratuită lui Mihai Antonescu. După 1944, când s-a întors roata, aceeași vilă a dăruit-o, de această dată definitiv, lui Petru Groza. O altă vilă, și mai fățoasă, a făcut-o cadou lui Gherghiu-Dej. Culmea: tocmai acolo a funcționat centrul de comandă al rebeliunii legionare, finanțată generos de… Malaxa. Care nu uitase, în același timp, să picure ceva fonduri și comuniștilor aflați în ilegalitate. În februarie 1942, Carol II a emis un Decret prin care a naționalizat toate proprietățile și uzinele lui Malaxa. Cine credeți că i le-a dat înapoi? Comuniștii, care tocmai se pregăteau… să decreteze marea naționalizare! Decretul guvernamental din 13 aprilie 1945 i-a restituit în întregime tot ce fusese trecut în patrimoniul statului!
Când rușii au luat cu hapca instalații industriale din uzinele lui Malaxa, în contul datoriilor de război, statul român, așa calic cum era, l-a despăgubit imediat, cu o sumă imensă pentru vremea aceea – 2.460.000 de dolari. Americanii, care au blocat conturile din USA ale bancherilor din țările inamice, nu s-au atins de milioanele lui Malaxa depuse la Chase National Bank. Explicația? Mister… Emil Bodnăraș era persoana responsabilă cu emiterea pașapoartelor. Mita, obligatorie, era stabilită în funcție de punga solicitantului: Șt. Holescu a plătit 14 milioane de lei pentru a i se permite plecarea în Elveția, Walter Műnzer, 5 milioane… și tot așa mai departe. Cei interesați pot afla mai multe amănunte din cele două volume intitulate „România în ecuația războiului și a păcii”, publicate la Editura „Moldova” în 2009.
Nihil nove sub sole.