Am uneori senzația că mă înăbuș între hârtiile mele îngălbenite de timp, de aceea mai triez periodic din ele. Cu acest prilej, mai arunc din vechiturile a căror importanță, fie ea și emoțională, s-a diminuat. Așa se face că unele chitanțe, notițe, scrisori de somație de la bănci, chiar și manuscrise apucă fără echivoc drumul acelui cimitir provizoriu numit coșul de hârtii, de unde pornesc cu pași resemnați, spre a se contopi cu marele gunoi orășenesc.
În grija mea constantă pentru debarasare, se mai întâmplă câteodată să zăbovesc asupra vreunei pagini bătrâne, ștergând-o de praful în care acarienii joacă șotron, parcurgând-o, recitind-o atent, încercând să recâștig ceva din starea ei inițială, de la data când importanța ei, ca să zic așa, „ardea”.
Astfel am zăbovit, zilele trecute, asupra unui articolaș prăfuit de-al meu, publicat, în ianuarie 2001, de „Monitorul de Iași”. Era un pamflețel, intitulat „Dan Iosif, bacalaureat prin decret prezidențial”, scris imediat ce presa dezvăluise despre sus-numitul fost consilier al președintelui Ion Iliescu faptul că nu se poate lăuda, la secțiunea „studii”, nici măcar cu un amărât examen de bacalaureat. L-am recitit, cu un oarecare zâmbet, fiind de acord cu ceea ce scrisesem în urmă cu aproape zece ani: neîndoios, Dan Iosif este pilda cea mai grăitoare despre cum se poate reuși, în România, cu o gură mare și un creier mic.
Îndată însă, amintindu-mi că zurbagiul amintit nu se mai numără printre cei vii, m-am lovit peste gură. Și a trebuit să constat un lucru trist: foarte mulți dintre cei despre care am scris la gazetă, politicieni în cea mai mare parte, au dat, irepetabil, colțul. Panglica a tăiat-o Nicu Ceaușescu, dar au urmat apoi Dan Marțian, Vasile Văcaru, Dan Iosif, George Pruteanu, Mihai Timofte, Adrian Păunescu și mulți alții. Care de care mai bengos, la vremea lui.
Ce sentiment straniu! Mă uit acum prin alte scrieri de-ale mele gazetărești, ca să intuiesc cine urmează.
